Alfabetul distopiilor

Alfabetul distopiilor e un eseu ficţional scris meticulos, cu o artă bine condusă şi scrupulos controlată, în hinterlandul căreia se află o sintaxă culturală specifică şi strictă, de tip combinatoriu, adică discursul utopic şi distopia. În consecinţă, detaliile furnizate de către Gheorghe Săsărman au o precizie de orfevru. Niciodată fraza nu curge la întâmplare şi nici o „cheie” nu e introdusă aleatoriu, indiferent cât de aparent nesemnificativă se doreşte ea să fie. Cititorul va descoperi cu uşurinţă acrostihul UTOPIA care rezultă de pe urma adiţionării celor şase iniţiale ale cuvintelor din titlurile capitolelor, deşi I‑ul de la Nihilism (capitol nescris, înlocuit cu trei puncte) s‑ar fi potrivit mai bine Inteligenţei Artificiale, perspectivă tematică ofertantă, pe care autorul, însă, o evită. Rezultă că romanul e „spart”, „deschis”, incomplet în mod premeditat, aşa cum e unul dintre romanele celebre ale lui Italo Calvino, Dacă într‑o noapte de iarnă un călător. Gheorghe Săsărman îşi lasă cititorul în interiorul textului, invitându‑l să scrie de unul singur, după propriul său plac, capitolul care lipseşte. Dacă o va face respectând regulile impuse de către roman, va deveni el însuşi un călător distopic, proiectat într‑un univers futurist a cărui funcţionare va fi nevoit s‑o imagineze.
Ajuns, e de presupus, la capătul deschis al acestui roman captivant, scris cu talent şi cu o imaginaţie bine strunită, ne putem întreba, probabil, dacă asta, şi nu altceva, este ceea ce ne aşteaptă. Dacă nu pe noi, pe nepoţii şi strănepoţii noştri. Funcţionează civilizaţia noastră încă naturală (atâta câtă mai este ea...) ca un predeterminism artificializant pentru o involuţie globalistă, unidimensională, de tip distopic? Sau există şi alte perspective? E bine când o carte se termină într‑un semn de întrebare... (Ștefan Borbély)

* * *

Când m‑am regăsit întins în pat – pendula arăta încă aceeași oră și același minut – m‑am întrebat mai întâi dacă nu cumva visasem. Apoi am avut o revelație teribilă: în memoria mea erau înregistrate trăiri de cu totul altă anvergură, zeci de istorii distincte care mi se adăugaseră subit biografiei, unele întinse pe o durată considerabilă, și pentru care n‑am altă lămurire decât că s‑au petrecut toate în paralel, chiar în momentul acela pe care, subiectiv, eu l‑am perceput drept explozie. Cunoașteți poate povestea șeicului Șahabeddin din O mie și una de nopți, cel care l‑a convins pe sultanul Egiptului să‑și cufunde doar pentru o clipă capul în apă – iar până să și‑l scoată de acolo, acesta trăiește șapte ani printre străini, silit în final să‑și câștige pâinea cărând poveri cu spinarea. Ceva asemănător mi s‑a întâmplat acum mie, cu deosebirea că eu, fără să am nici cea mai mică bănuială, mă aventurasem concomitent în zeci de lumi paralele: o de necrezut ubicuitate!

[...]

Mai întâi mi‑am zis că poate voi fi adormit și că visez. Mă aflam în Marienplatz, în inima urbei, era soare și mi-era cald, deși desculț și doar cu pijamaua pe mine; putea fi ora amiezii, dar piața părea totuși pustie, adică aproape pustie, lucru destul de ciudat pentru un perimetru pe care, nu numai în sezonul turistic, îl știam asaltat fără curmare de sute și sute de pietoni, fie ei localnici sau veniți de te miri unde. Senzația de stranietate era întărită de faptul că vitrinele magazinelor erau protejate rudimentar cu scânduri, iar fațadele clădirilor, inclusiv cele ale Primăriei neogotice, împestrițate cu graffiti, purtau și alte semne vizibile ale unei suspecte delăsări. Din fântâni debordau gunoaiele, răspândite de altminteri pe tot pavajul, faimoasa Coloană a Mariei, văduvită de statuia celei al cărei nume îl purta și piața, fusese retezată pe la jumătate, iar orologiul fără arătătoare din turnul Primăriei îmi sugera nu știu de ce o analogie cu ceasurile lichefiate ale lui Salvador Dali. (Gheorghe Săsărman)