Așa cum e definită în normele legislative românești actuale, „arheologia preventivă” are scopul „descărcării de sarcină arheologică”. Nu poate fi ocolită senzația că arheologia preventivă vine – mai ales – în întâmpinarea și pentru satisfacerea scopului beneficiarului (obținerea descărcării de sarcină arheologică). N-ar trebui oare ca arheologia preventivă să aibă ca principal scop salvarea unor vestigii arheologice, și nu descotorosirea de ele?…
Impactul cel mai neplăcut pe care-l are arheologia preventivă (contractuală) nu e, în realitate, asupra societății, ci asupra arheologiei înseși. Căci impunând dezvoltatorului plata pentru finanțarea săpăturilor, arheologia riscă să pară o procedură oarecare, obligatorie și definită juridic, subordonată unei logici a pieței. Şi asta se întâmplă în vreme ce arheologia se dezvoltă științific. Iar arheologia preventivă trebuie să se transforme în activitate științifică, să nu dezerteze de la exigențele cercetării și să nu provoace crize în etica profesională a arheologului. Cel care va practica doar arheologia preventivă trebuie să răspundă „prezent” oriunde, să cerceteze orice, de la pavajul străzilor din secolul XIX până la straturile preistorice. Şi va trebui să cunoască câte ceva din fiecare. Câte ceva. Alt impact neplăcut este produs tocmai de bani, de finanțare. Arheologia preventivă are bani prin lege, arheologia sistematică nu. Se creionează un clivaj periculos între arheologia preventivă, care e practică, deschisă concurenței, necesară societății, și arheologia sistematică, închisă tot mai mult între ziduri universitare și academice.
MIHAI BĂRBULESCU (n. 1947), arheolog şi istoric, membru corespondent al Academiei Române. Profesor la Universitatea „Babeş-Bolyai” din Cluj-Napoca. Director la Accademia di Romania din Roma.