Intelectual aşezat, preponderent retractil şi melancolic, plămădit din vechea stirpe rafinată a literaţilor ardeleni tradiţionali, crescuţi în spiritul unui ethos imperial, Kocsis Francisko excelează în domenii care se armonizează întregitor, dând la iveală fizionomia unui transilvanism flexibil, seniorial, destul de greu de găsit în spaţiul nostru cultural de azi.
Literat şcolit fiind, adică trecut prin biblioteci rafinate înainte de a se apuca să scrie, Kocsis nu produce proză destructurată, experimentală, ci e un miniaturist exigent şi rafinat, care „iubeşte cuvintele vechi, zemoase şi dulci”, adoră intertextualitatea intrinsecă, adică scenariile narative în ramă (descrieri, poveşti, scrisori), esenţa volumului fiind dată de capacitatea povestitorului de a aştepta şi de a consemna micile epifanii ale existenţei.
Scriitorul foloseşte – era inevitabil ca acest impuls livresc să nu se manifeste la un autor care e convins că „orice carte e o uşă deschisă către altele” – câteva reţetare literare acreditate, din dorinţa de a reliefa o dihotomie clasică pentru acest tip de proză, în care personajele se împart în două categorii: a celor „selectate” de o epifanie sau revelaţie majoră şi a celor pe care Dumnezeu, în generozitatea sa infinită, le ignoră.
Ştefan Borbély