Mihaela Noroc a călătorit în peste 50 de țări, fotografiind femei din toate mediile sociale. Demersul tinerei românce a devenit faimos în întreaga lume și s-a transformat într-o carte de succes publicată în mai multe limbi. Această colecție impresionantă de portrete și povești e o pledoarie pentru demnitate, diversitate, autenticitate și mai ales pentru puterea de a accepta și descoperi frumusețea din noi și din ceilalți.
„În carte sunt multe imagini și povești care n-au apărut niciodată online. Atlasul Frumuseții. Femeile lumii în 500 de portrete nu e varianta tipărită a paginii de facebook, ci mult mai mult decât atât. Sunt bucuroasă că ediția românească publicată de Humanitas nu va fi o simplă traducere a celei din limba engleză. Am adăugat câteva imagini noi, am lucrat la texte, am creat o nouă copertă și sper că albumul va avea la fel de mult succes acasă, pe cât a avut și peste hotare.“ (Mihaela Noroc)
„Mi-am petrecut cea mai mare parte a vieții în București, capitala României, un loc situat, în linii mari, la distanțe egale de Europa de Vest, Asia și Africa. Perioada anilor 1990, care a coincis cu anii copilăriei mele, a fost mai degrabă dificilă în Europa de Est, din cauza sărăciei și a șomajului. Așa se face că familia mea s-a mutat adesea. Aproape în fiecare an mergeam la altă școală, schimbam cartierul în care locuiam și îmi făceam prieteni noi. Atunci nu-mi plăcea deloc că trebuia să las în urmă un grup de prieteni și să-mi fac alții, că trebuia să ne mutăm dintr-un apartament în altul, dar mai târziu mi-am dat seama că aceste schimbări mi-au oferit posibilitatea de a mă adapta ușor în situații noi. Tata este pictor, așa că mi-am petrecut copilăria înconjurată de tablourile lui și de bogăția culorilor de pe pânză. Când am împlinit 16 ani, mi-a făcut cadou un aparat de fotografiat mai vechi. Nu îndrăzneam să ies pe stradă și să le fac poze necunoscuților, drept care primele modele au fost mama și sora mea. Așa am început să le fotografiez pe femei, cu naturalețe și detașare. Noaptea, când ai mei dormeau, baia îmi aparținea: o transformam într-o cameră obscură unde developam fotografiile. Mai târziu, am făcut cursuri de artă fotografică, dar nu m-am bucurat de susținerea profesorilor. Erau anii erei digitale, când toată lumea cumpăra aparate foto; eu mă consideram un fotograf oarecare, alături de alte câteva milioane. M-am gândit că nimeni n-avea nevoie de încă un artist mediocru, așa că am renunțat la pasiunea mea. Am început să lucrez ca să câștig bani mai mulți, ce-mi asigurau un viitor bine conturat, fără a dobândi însă împlinirea pe care mi-o doream. Ani la rând am simțit că nu eram la locul potrivit, fără să am puterea de a găsi o soluție. În 2013 am făcut o excursie în Etiopia, care a schimbat totul.“ (Mihaela Noroc)