Autoimun urmeaza o poveste de adincime in care „personajul principal” se imbolnaveste, la treizeci si cinci de ani, de o boala cronica. Sub acest pretext, el incearca prin fiecare poem sa-si identifice fragmentar si sa-si precizeze cit mai concret naratiunea care, de fapt, ii subintinde viata. Este atent la vocile din preajma, dar, mai ales, se asculta pe sine. Incearca sa vada mai putin detaliul medical, cit mai curind felul fractalic in care particularul reverbereaza in universal. Nu-si poate intrezari viitorul, insa reuseste sa decupeze din trecut oameni si intimplari relevante. Din aluvionarea acestor secvente, se contureaza un tablou complex, cu tonuri tari, precise, in care e vorba esential despre fiecare dintre noi, despre sens si non-sens, despre viata.
„Misterul, viziunea, ca si forta, de altfel, provin din faptul ca amintirile nu au simpla valoare ilustrativa, de poze intr-un album, ci ele mijlocesc interioritatii sa se limpezeasca, sa-si cristalizeze propriile obsesii.” (Sanda Cordos)
„Ioana Nicolaie face parte din categoria poetilor pentru care scrisul este un modus vivendi si o calatorie in spatiul pierdut al virstelor anterioare.” (Carmen Musat)
„O autoare sobra de un subtil rafinament, ale carei legaturi subterane dezvaluie o sensibilitate atipica pentru timpurile noastre, de o originalitate frapanta.” (Andrei Bodiu)
„O poeta cu o scriitura singulara la noi – o scriitura feminina, inteligenta, profunda, seducatoare si prietenoasa.” (Marius Chivu)