Secole la rând, spațiul balcanic s-a aflat sub ocupația și influența imperiilor. Acum un veac însă, și Imperiul Otoman, și Imperiul Austro-Ungar, și Imperiul Rus s-au prăbușit, iar odată cu ele și sistemul imperial, dând naștere statelor naționale, cu alte aspirații și viziuni politice, militare, sociale, etnice și religioase. Balcanii sunt un spațiu definit prin realități etnice și religioase extrem de complexe, realități create și menținute de imperii timp de secole prin structuri care păreau abolite odată cu sfârșitul Primul Război Mondial. Noile state naționale apărute pe ruinele vechilor imperii au încercat, toate, să se legitimeze prin ruptura radicală de trecutul imperial. Cât de radicală a fost însă cu adevărat această despărțire de trecut? Și cât de radicală a fost ruptura statelor comuniste de politicile etnice, culturale, economice și sociale ale statelor naționale dinainte de 1945? Oare decalajele de dezvoltare dintre statele balcanice sau dintre regiunile acestora pot fi puse și pe seama istoriei din vremea imperiilor, și dacă da, în ce măsură? Putem vorbi astăzi despre o epocă postimperială a Balcanilor, în care moștenirea trecutului a fost cu totul ștearsă și dată uitării? La aceste întrebări – și la altele – răspunde într-un adevărat tur de forță istoricul Oliver Jens Schmitt, unul dintre cei mai reputați cercetători ai sud-estului european, examinând spațiul balcanic dintr-o nouă perspectivă, aproape deloc abordată până în prezent, într-o analiză în care România ocupă un spațiu larg.
„Toate statele balcanice au apărut din cel puțin un imperiu, ba unele s-au născut din două sau chiar mai multe imperii. Iugoslavia a fost construită în 1918 din zonele posthabsburgice și postotomane în jurul unui stat de bază sârb care, la rândul său, și-a câștigat suveranitatea faţă de Imperiul Otoman în 1878. De asemenea, România a fost construită în jurul unui spaţiu central suveran față de Imperiul Otoman începând cu 1878, prin unificarea unor foste provincii otomane, austro-ungare și ruse. Conflictul tradițiilor și structurilor postimperiale din interiorul acestor state succesoare compozite ține de cele mai importante teme ale unei istorii balcanice a secolului XX.“ — OLIVER JENS SCHMITT
OLIVER JENS SCHMITT (n. 1973) este profesor de istorie sud-est-europeană la Universitatea din Viena. Temele sale de cercetare privesc, printre altele, fascismul în Europa de Est, cu accent pe România, societăţile urbane din estul Mediteranei în secolul al XIX-lea, societatea şi politica în Imperiul Otoman târziu, evoluţiile socioculturale în spaţiul albanez, istoria imperiului maritim al Veneţiei sau istoria Balcanilor în Evul Mediu târziu. Din 2017, este preşedintele Secţiei Filozofie/Istorie a Academiei Austriece de Ştiinţe. Printre titlurile sale, traduse în mai multe limbi, se numără: Kosovo: Kurze Geschichte einer zentralbalkanischen Landschaft (Kosovo. Scurtă istorie a unui ţinut central-balcanic, 2008); Skanderbeg: Der neue Alexander auf dem Balkan (Skanderbeg. Noul Alexandru din Balcani, 2009; trad. rom. 2014); Die Albaner: Eine Geschichte zwischen Orient und Okzident (Albanezii. O istorie între Orient şi Occident, 2012). La Humanitas a fost tradusă biografia Corneliu Zelea Codreanu. Ascensiunea și decăderea „Căpitanului“ (2017) și a apărut România în 100 de ani. Bilanţul unui veac de istorie. Urmat de un dialog cu Marian Voicu (2018), volum publicat și în limba germană.