Alessandro Baricco este câștigătorul Premiului European pentru Eseu în 2019
Cartea de față este, așa cum o numește chiar autorul, „un roman care vorbește despre vremurile noastre“, alcătuit din articole publicate în reviste precum La Repubblica, Vanity Fair sau Wired, cu subiecte diferite, de la politică, filozofie și literatură până la sport și impresii de călătorie. Fotbalul, aromatul ceai de mentă din Tanger, praful și sângele coridelor, bolizii de Formula 1, desenele animate, teatrul, politica, muzica, filmul, literatura, toate se învârt într-un iureș neîncetat, pe cât de fermecător, pe atât de tulburător. Baricco e un umanist lucid, un cronicar al eternei comedii omenești, care ne invită să înțelegem mai bine lumea de astăzi, un spectacol în care fiecare dintre noi este atât public, cât și actor.
„N-avem de unde ști dacă vor dispărea cărțile, eliminate de noile tehnologii, dar, atâta vreme cât cărțile există, trebuie apărate. Nu reușesc să-mi imaginez vreun tip de umanism care să se poată lipsi de cărți. Literatura produce dorințe, revoltă, sensibilitate la diferențe. Cartea e indispensabilă. Și-apoi, sunt convins: cultura imaginii este, în esență, o cultură conformistă, atent controlată, supusă prea multor reguli. În schimb, literatura e libertate. Așa că da, cred că trebuie apărată până în pânzele albe.“ — MARIO VARGAS LLOSA, în dialog cu Alessandro Baricco
„Baricco este un maestru al scrierii, cunoaște trucurile prin care îl ademenește pe cititor și-l leagă cu lanțuri de text. Nici de data aceasta nu s-a dezis.“ — EUGENIO SCALFARI
ALESSANDRO BARICCO s-a născut în 1958 la Torino. Și-a luat licența în filozofie cu Gianni Vattimo și a studiat pianul la Conservator. A publicat cronici muzicale și două cărți despre muzică bine primite de public: Il genio in fuga. Due saggi sul teatro musicale di Rossini (Geniul în fugă: Două eseuri despre teatrul muzical al lui Rossini, 1988) și L’anima di Hegel e le mucche del Wisconsin (Sufletul lui Hegel și vacile din Wisconsin, 1992). A debutat în anul 1991 cu romanul Castele de furie (Castelli di rabbia; Humanitas Fiction, 2007, 2017) și s-a numărat în scurt timp printre cei mai citiți și iubiți scriitori din Italia. Au urmat Ocean mare (Oceano mare, 1993), Mătase (Seta, 1996; Humanitas Fiction, 2015), City (1999), Fără sânge (Senza sangue, 2002), Această poveste (Questa storia, 2005; Humanitas Fiction, 2018), Emaus (Emmaus, 2009; Humanitas Fiction, 2012), Mr Gwyn (2011; Humanitas Fiction, 2014), De trei ori în zori (Tre volte all’alba, 2012; Humanitas Fiction, 2015) și Mireasa tânără (La Sposa giovane; Humanitas Fiction, 2016). A publicat cronici în mari ziare peninsulare (La Stampa, La Repubblica), adunate în volumele Barnum1 (1995), Barnum2 (1998), Next (2002) și Barbarii. Eseu despre mutații (I Barbari. Saggio sulla mutazione, 2006; Humanitas, 2009). De asemenea, a repovestit Iliada lui Homer și Moby Dick al lui Herman Melville. A scris două texte pentru teatru: Novecento (Novecento. Un monologo, 1994; Humanitas, 2002; Humanitas Fiction, 2013), după care Giuseppe Tornatore a realizat filmele Legenda pianistului de pe ocean și Davila Roa (1996). În 1993 a inițiat o serie de emisiuni TV centrată pe opera lirică, numită Dragostea e un pumnal, și alta despre lumea cărților, Pickwick. În 1994 a înființat la Torino Scuola Holden, dedicată creativității narative și artelor performative.