Un bătrân singur care-şi găseşte alinarea în întunericul sălii de cinema, urmărind la nesfârşit filmele lui James Dean, doi îndrăgostiţi care joacă un joc straniu într-o cadă veche şi îşi spun poveşti, o avalanşă de scrisori misterioase de iubire care schimbă chimia unui cuplu, o maşină de amintiri inventată de un frizer cu nume grecesc şi apucături de filosof.
Personajele lui Angelo Mitchievici evoluează într-un climat ce aminteşte în acelaşi timp de Scott Fitzgerald şi de Bucureştii vechi, în secvenţe niciodată încheiate sau conturate definitiv, oscilând între realitate şi amintire sau lumea de celuloid la care fac referire, de altfel, cu obstinaţie. O proză estetică şi estetizantă, un rafinament al frazei care confirmă prezenţa unui scriitor talentat.
„Cele zece povestiri reiau, la diferite niveluri, metafore cinematografice cu caracter autoreferenţial, motivul baroc al «vieţii ca vis» devenind aici sinonim cu cel al «vieţii ca film» – şi ca iluzie artificială. Căci la Angelo Mitchievici filmul constituie un pseudonim al iluziei, dacă nu cumva o formă postmodernă, estetică de transcendenţă, iar simulacrele şi artificiile aferente sunt trăite la temperatura înaltă a libertăţii poetice. Angelo Mitchievici este o apariţie remarcabilă şi insolită în zona prozei noastre încă tinere, un explorator fantast de lumi enigmatice, fermecător desuete şi un dreamer cu o personalitate atipică, venită «din alt film».” (Paul Cernat)
Personajele lui Angelo Mitchievici evoluează într-un climat ce aminteşte în acelaşi timp de Scott Fitzgerald şi de Bucureştii vechi, în secvenţe niciodată încheiate sau conturate definitiv, oscilând între realitate şi amintire sau lumea de celuloid la care fac referire, de altfel, cu obstinaţie. O proză estetică şi estetizantă, un rafinament al frazei care confirmă prezenţa unui scriitor talentat.
„Cele zece povestiri reiau, la diferite niveluri, metafore cinematografice cu caracter autoreferenţial, motivul baroc al «vieţii ca vis» devenind aici sinonim cu cel al «vieţii ca film» – şi ca iluzie artificială. Căci la Angelo Mitchievici filmul constituie un pseudonim al iluziei, dacă nu cumva o formă postmodernă, estetică de transcendenţă, iar simulacrele şi artificiile aferente sunt trăite la temperatura înaltă a libertăţii poetice. Angelo Mitchievici este o apariţie remarcabilă şi insolită în zona prozei noastre încă tinere, un explorator fantast de lumi enigmatice, fermecător desuete şi un dreamer cu o personalitate atipică, venită «din alt film».” (Paul Cernat)