Deși avem așteptarea de a găsi o lucrare de nuanță scolastică, teza de licență a lui Mircea Eliade e, mai degrabă, o evaluare a Renașterii din perspectiva intersecției dintre metafizică, religie și artă. Cei pasionați de filosofie vor găsi, în aceste pagini, începutul unui demers de cercetare care viza nouă capitole: doar trei au fost scrise în vederea finalizării studiilor de licență, reprezentând o investigație filosofică dublată de un jurnal de călătorie în Italia anilor 1927-1928. Memoriile lui Eliade sunt, din acest punct de vedere, cel mai bun raport de progres al unei cercetări. Mai înainte însă de a surprinde în ce măsură argumentele avansate în lucrarea sa sunt, în mod surprinzător, rezultatul întâlnirilor fericite cu Papini sau Gentile, trebuie să ne amintim că toate tezele filosofice reunite în acest volum sunt scrise de Eliade la vârsta de 21 de ani.
M-aș bucura dacă peste ani, aceste jurnale (cele de călătorie, cât şi cele dedicate cercetărilor filosofice) ar face obiectul unei ecranizări spectaculoase, între Italia, India și România anilor în care Eliade a trăit toate emoțiile unui om sfârșit și renăscut deopotrivă. Până atunci însă, Editura Cartea Românească Educațional aduce publicului versiunea reeditată a acestor două lucrări corespondente – Contribuții la filosofia Renașterii – și jurnalul de călătorie aferent culiselor acestui travaliu hermeneutic, pe alocuri necunoscut celor care aspiră la parcurgerea unui studiu eliadesc riguros. Nu e nici pe departe o lucrare tabu. Dar este, fără îndoială, o lucrare-document: monografică și biografică fără a fi în contratimp, confesională și critică fără a fi în dezacord. Oana Camelia ŞERBAN