Pe parcursul fiecărui capitol, Winnicott scoate în evidenţă abilităţile înnăscute ale mamei şi ale părinţilor în general şi face diferenţa între acestea şi deprinderile care trebuie achiziţionate de-a lungul timpului de către cei care cresc şi educă un copil. Capacitatea voastră de a şti ceea ce este real şi ceea ce nu este real îi este de mare ajutor copilului din toate punctele de vedere, pentru că el nu reuşeşte să înţeleagă decât treptat că lumea nu este aşa cum ne o imaginăm şi că imaginaţia nu este chiar ca lumea reală. Dar fiecare are nevoie de cealaltă.
Ştiţi prea bine că primul obiect pe care îl iubeşte bebeluşul – o bucăţică de pătură sau o jucărie moale –înseamnă pentru el o parte din propria persoană şi, dacă i o luaţi sau o daţi la spălat, este o tragedie. Când bebeluşul începe să arunce obiectul iubit şi alte obiecte (aşteptându-se, desigur, să le ridice cineva şi să i le dea înapoi), atunci ştiţi că a venit momentul în care aveţi şi voi permisiunea de a pleca şi a vă întoarce.
Unele persoane cred că un copil este ca lutul în mâinile unui olar. Ele încep să îl modeleze şi se simt responsabile de ceea ce vor obţine. Total greşit. Dacă asta este ceea ce simţiţi, veţi fi copleşiți de o responsabilitate pe care nu trebuie să v-o asumaţi. Dacă acceptaţi ideea că bebeluşul conţine în el tot ce îi trebuie pentru a trăi, atunci veţi putea acorda mai multă atenţie procesului de dezvoltare şi veţi fi fericiți să răspundeţi nevoilor lui.
D.W. Winnicott, pediatru şi psihanalist britanic, a fost medic şi şef de secţie la Spitalul de copii Paddington Green timp de 40 de ani, până la pensionare, precum şi preşedintele Societăţii Britanice de Psihanaliză. D.W. Winnicott a avut o activitate bogată şi ca profesor, susţinând cursuri pentru psihanalişti, psihiatri de copii, profesori şi asistenţi sociali. A practicat psihanaliza şi psihiatria pediatrică până la sfârşitul vieţii, în 1971.