„Amintirile nu au de-a face cu trecutul nostru, cu timpul, cu locul. Amintirile suntem noi. N-am să mă decid uşor şi nici definitiv ce sunt amintirile, acte de avariţie sau acte de generozitate. Sunt chinul şi binecuvântarea, memorie palidă şi memorie în flăcări, film contradictoriu, mereu rulat, reluat, refăcut, bucuria şi groaza de a înmărmuri şi de a te topi în trecut...“
Constanţa Buzea, socotită de istoricii literari unul dintre cei mai mari poeţi români contemporani, s-a hotărât să-şi publice un prim volum de amintiri, jurnalul ţinut între 1969 şi 1971. Sunt anii în care, căsătorită cu poetul Adrian Păunescu, autoarea era studentă la filologie, năştea al doilea copil, pleca împreună cu soţul ei, cu o bursă, în Statele Unite, unde îl cunoştea pe Mircea Eliade. Ani dedicaţi în primul rând casei şi copiilor, şi ani de suferinţă conjugală. Totul pe fundalul frământatei vieţi literare bucureştene şi, desigur, în atmosfera României de atunci.
Aceste repere în timp şi spaţiu, fatalmente exterioare, nu pot defini însă jurnalul Constanţei Buzea, capodoperă de scriere intimistă, disperată încercare de catharsis a unei fiinţe de infinită sensibilitate şi discreţie. Cu pagini despre maternitate şi copii cum rareori s-au scris în literatura română; şi cu splendide inserturi lirice acolo unde notaţia obişnuită pare să nu mai poată exprima abisul afectiv.
Dar este privilegiul criticilor să evalueze cândva această piesă în proză a poetei.
Constanţa Buzea, socotită de istoricii literari unul dintre cei mai mari poeţi români contemporani, s-a hotărât să-şi publice un prim volum de amintiri, jurnalul ţinut între 1969 şi 1971. Sunt anii în care, căsătorită cu poetul Adrian Păunescu, autoarea era studentă la filologie, năştea al doilea copil, pleca împreună cu soţul ei, cu o bursă, în Statele Unite, unde îl cunoştea pe Mircea Eliade. Ani dedicaţi în primul rând casei şi copiilor, şi ani de suferinţă conjugală. Totul pe fundalul frământatei vieţi literare bucureştene şi, desigur, în atmosfera României de atunci.
Aceste repere în timp şi spaţiu, fatalmente exterioare, nu pot defini însă jurnalul Constanţei Buzea, capodoperă de scriere intimistă, disperată încercare de catharsis a unei fiinţe de infinită sensibilitate şi discreţie. Cu pagini despre maternitate şi copii cum rareori s-au scris în literatura română; şi cu splendide inserturi lirice acolo unde notaţia obişnuită pare să nu mai poată exprima abisul afectiv.
Dar este privilegiul criticilor să evalueze cândva această piesă în proză a poetei.