„Fiecare om îşi alcătuieste de-a lungul vieţii un edificiu afectiv. Măsura în care el este, e dată de consistenţa acestui edificiu, de mâna aceea de oameni - ei nu pot fi mulţi - pe care i-a preluat în el şi pe care i-a iubit fără rest, fără umbră, şi împotriva cărora spiritul lui critic, chiar dacă a fost prezent, a rămas neputincios. Aceşti oameni puţini, care ne fac pe fiecare în parte să nu regretăm că suntem, reprezintă, chit că o ştim sau nu, stratul de protecţie care ne ajută să trecem prin viaţă. Fiecare om „face faţă" la ce i se intâmplã pentru cã este protejat în felul acesta. Fără acest zid de fiinţe iubite care ne înconjoară (indiferent că ele sunt sau nu în viaţă), noi nu am fi buni de nimic.
Ne-am destrăma precum într-o atmosferă în care frecarea este prea mare. Sau ne-am pierde, ne-am rătaci pur şi simplu în viaţă. Dacă ura celorlalţi - covârşitoare uneori! -, invidia lor, mârşăvia lor sunt neputincioase este pentru că există caţiva oameni pe care îi iubim până la capăt." (Gabriel Liiceanu)
Ne-am destrăma precum într-o atmosferă în care frecarea este prea mare. Sau ne-am pierde, ne-am rătaci pur şi simplu în viaţă. Dacă ura celorlalţi - covârşitoare uneori! -, invidia lor, mârşăvia lor sunt neputincioase este pentru că există caţiva oameni pe care îi iubim până la capăt." (Gabriel Liiceanu)