Scrisă de-a lungul unei bune părţi a vieţii autorului, Despre Treime este una dintre cele mai importante sinteze ale gândirii lui Augustin și o carte fundamentală a filosofiei și teologiei occidentale: comentând pasaje semnificative ale scrisorilor pauline și asimilând în ele numeroase doctrine ale tradiţiei platoniciene, ea explică cunoașterea lui Dumnezeu în termenii efortului uman de depășire a unui paradox filosofic al cunoașterii. Interpretând statutul omului drept chip și asemănare divină din perspectiva principiului plotinian al convertirii realităţilor divine în funcţii ale sufletului, Augustin arată cum descoperirea omului interior și a facultăţilor sufletului analogice persoanelor Treimii permite reformularea idealului ciceronian al filosofiei, prin edificarea unei noi știinţe, încă nenumite, dar destinate „să nască, să crească, să întărească și să apere” credinţa creștină.
„Oricine citește acestea, unde este tot pe atât de sigur ca și mine, să înainteze împreună cu mine; unde tot pe atât ezită, să caute împreună cu mine; unde își recunoaște eroarea, să revină la mine; unde o recunoaște pe a mea, să mă respingă. În felul acesta să pătrundem totodată pe calea carităţii, tinzând spre acela despre care a fost spus: căutaţi mereu chipul lui. Iar acest lucru l-aș fi început plăcut, pios și în siguranţă în faţa lui Dumnezeu, Domnul nostru, împreună cu toţi, dacă ei ar citi cele pe care le scriu și mai cu seamă în cazul acelor pasaje unde se cercetează unitatea Treimii, a Tatălui și a Fiului și a Sfântului Duh, pentru că nicăieri nu se greșește într-un mod mai periculos, nici nu se cercetează ceva mai cu dificultate, nici nu se găsește ceva într-un mod mai rodnic. (...) Și de aceea este util ca mai multe interpretări să provină din partea mai multora cu o pană diversă, dar nu cu o credinţă diferită, ba chiar în privinţa acelorași întrebări faptul însuși să ajungă la cei mai mulţi pentru unii într-un fel, iar pentru alţii altfel.” (Despre Treime, I, 5)