Mergeam acolo când eram fericiţi, să sărbătorim, şi când eram trişti, să răbufnim. Ne duceam acolo după nunţi şi înmormântări, să luăm ceva ca să ne calmăm şi mereu pentru o doză de curaj înainte. Ne duceam acolo când nu ştiam ce ne trebuie, în speranţa că cineva ne va spune. Ne duceam acolo în căutare de iubire, sau de sex, sau de probleme, sau după cineva care dispăruse, pentru că mai devreme sau mai târziu toată lumea ajungea acolo. Dar cel mai adesea ne duceam acolo când trebuia să fim găsiţi.
Mult înainte de a-mi putea vinde băutură în mod legal, barul m-a salvat. Mi-a redat încrederea când eram copil, a avut grijă de mine în adolescenţă, iar ca tânăr barul m-a îmbrăţişat. Mă tem că suntem atraşi către ceea ce ne părăseşte şi către ceea ce e cel mai probabil să ne părăsească, însă în cele din urmă cred că suntem definiţi de ceea ce ne îmbrăţişează. Fireşte, am îmbrăţişat la rândul meu barul, până când într-o seară barul m-a respins, şi în acea părăsire finală barul mi-a salvat viaţa. J.R. Moehringer
Dulcele bar este o frumoasă şi profundă scrisoare de dragoste către un tată fără chip, o poveste de dragoste melancolică dintre un băiat şi o cârciumă din colţ, la fel de afumată şi de sfâşietoare ca un Sinatra din 1978. The New York Times Book Review
Moehringer s-a născut practic într-un bar, un local cu valenţe literare din oraşul care i-a servit drept cadru lui F. Scott Fitzgerald pentru Marele Gatsby. Aduce un tribut iscusit legăturilor sale scriitoriceşti, descriindu-şi călătoria – de la băieţelul fără tată ce trăieşte în casa vraişte a bunicului său până la curier la New York Times şi băutor de cursă lungă – cu măreţie dickensiană şi tratându-şi eşecurile cu simţul umorului. People
Dulcele bar nu este o carte despre trezire, ci despre maturizare. Tensiunea autentică a acestei poveşti rezidă în distanţa dintre cine era tânărul J. R. Moehringer şi cine îşi dorea să fie. Pe măsură ce distanţa se micşorează, îţi vine să te bucuri. Dar strigătul de bucurie îţi va muri pe buze când îţi vei da seama că odată ce distanţa a dispărut, povestea s-a terminat. Singurul neajuns al acestui debut excelent este că trebuie să existe şi o oră a închiderii. Malcolm Jones, Newsweek
„Puştiul e scriitoraş”, spune unul dintre obişnuiţii (de la bar) despre Moehringer, ceea ce se dovedeşte o subapreciere grosolană. Puştiul e cel mai bun scriitor de memorii de acest fel de la Clubul mincinoşilor al lui Mary Karr încoace. Cartea puştiului e demenţială. Janet Maslin, The New York Times