Alcătuind această culegere de texte, marele filolog german Hans von Arnim a redat culturii occidentale o parte esențială din patrimoniul gândirii greceşti: operele pierdute ale stoicismului vechi.
Caracterul este izvorul vieții, din care curg faptele particulare. Înţeleptul, folosind învăţătura dobândită din experienţa vieţii, face totul aşa cum se cuvine, potrivit cu prevederea, cumpătarea şi celelalte virtuţi… Este robust fiindcă e bine dezvoltat în toate sensurile. Este înalt fiindcă participă la înălţimea hărăzită omului nobil şi înţelept. Este puternic întrucât şi-a păstrat forţa care i-a fost hărăzită, fiind de neîntrecut şi de neînvins. Mai degrabă ai putea scufunda în apă un burduf plin cu aer decât să-l poţi sili pe un om înţelept, oricare ar fi el, să facă un lucru împotriva voinţei sale. Căci sufletul pe care raţiunea dreaptă l-a întărit prin învăţături solide nu se predă şi e de neînvins.
Fotografia de pe copertă: bust grecesc din marmură albă al filozofului stoic Zenon din Kition (sf. sec. I î.Hr.–înc. sec. I d.Hr.; colecţia Farnese a Muzeului Naţional de Arheologie din Napoli)
HANS VON ARNIM (1859–1931), eminent profesor şi filolog clasic german. A studiat filologia clasică la Universitatea din Greifswald și tot aici a obținut doctoratul, cu teza De prologorum Euripideorum arte et interpretatione (1882). Intre 1881 si 1888 a predat la gimnazii din Elberfeld și Bonn. În 1886 a primit un post la Universitatea din Halle, iar în 1893 a devenit profesor titular la Universitatea din Rostock. A preluat în 1900 catedra de filologie greacă a Universității din Viena, la conducerea căreia i-a urmat lui Theodor Gomperz. S-a mutat în 1914 la proaspăt înființata Universitate din Frankfurt, apoi s-a întors, în 1921, la Viena, unde s-a stins din viață. Scrieri: Stoicorum Veterum Fragmenta, (Fragmentele stoicilor vechi, 4 volume, 1903–1924); Sprachliche Forschungen zur Chronologie der Platonischen Dialoge (1912); Platos Jugenddialoge und die Entstehungszeit des Phaidros (1914); Xenophons Memorabilien und Apologie des Sokrates (1923); Die drei aristotelischen Ethiken (1924); Zur Entstehungsgeschichte der aristotelischen Politik (1924); Die Entstehung der Gotteslehre des Aristoteles (1931); Zwölf Tragödien des Euripides (1931) ș.a.