„Într-o vreme în care face ravagii (şi nu numai la noi) tendinţa programatică de a se acorda tot mai puţină atenţie trecutului cultural, Antichitatea fiind aproape uitată, mi-am permis în această carte un gest, paradoxal vorbind, nonconformist.
După ce în altă parte (În dialog cu anticii) m-am oprit asupra dramaturgilor români încercând să aflu în ce fel şi în ce măsură apropierea de cei antici i-a ajutat să-şi descopere propria identitate şi propriile valori, de data aceasta am vrut să arăt cum critici, poeţi şi prozatori – de la Titu Maiorescu la E. Lovinescu, de la Ion Budai-Deleanu la Ion Pillat, de la Alexandru Odobescu la Gheorghe Crăciun – au meditat asupra relaţiei dintre literatura antică şi cea modernă a epocii lor, ori chiar s-au inspirat în opera proprie din miturile, temele, motivele şi personajele preluate sau născocite de autorii elini şi latini. La capătul acestui drum parcurs împotriva curentului, îmi îngădui şi o platitudine: uitarea nu e cel mai bun sfătuitor.“ (Alexandra CIOCÂRLIE)