Istanbul

Orhan Pamuk este laureatul Premiului Nobel pentru Literatura in anul 2006.

    Istanbul impleteste in paginile unei singure carti doua povesti la fel de sinuoase si de cuceritoare: cea a primei jumatati din viata scriitorului si cea a orasului in care s-a nascut si pe care il cunoaste mai bine ca nimeni altul. In vastele apartamente ale familiei Pamuk, intesate de urmele unei bunastari in declin, se fac simtite aceeasi inclestare intre vechi si nou, aceeasi melancolie si aceeasi criza identitara ce plutesc si pe strazile Istanbulului. Vestigiile unei glorii de mult apuse a marelui oras, odinioara capitala puternicului Imperiu Otoman, cedeaza acum locul imenselor cladiri de locuinte si centre comerciale. Portretul autorului in tinerete si al orasului vazut prin prisma amintirilor sale de o uimitoare claritate e dublat de marturiile scriitorilor si artistilor care i-au marcat inceputurile evolutiei spirituale.

    Fragment din volumul "Istanbul" de Orhan Pamuk:

    „Aceasta relatie de dragoste si ura nu s-a sfarsit niciodata, data fiind dorinta patimasa a occidentalizantilor de a se bucura de acceptarea Occidentului, de a auzi din partea celor mai alese condeie si organe de presa ale Occidentului ca sunt la fel ca occidentalii. Scriitori ca Pierre Loti nu ascund insa deloc faptul ca indragesc, de fapt, foarte mult Istanbulul si, deopotriva, pe turci dintr-un motiv cu totul contrar: pentru ca au reusit sa-si conserve aspectele „exotice", orientale, care nu aduc cu cele occidentale. Pierre Loti ii critica pe istanbulezi pentru ca se occidentalizasera, pentru ca incepusera sa-si piarda caracteristicile traditionale, insa turcii care-l indrageau se recrutau, de fapt, din randurile unei minoritati restranse, in curs de occidentalizare. Dar universul romanelor si scrierilor exotice, mai mult decat edulcorate ale lui Pierre Loti si cititorii istanbulezi occidentalizati se intalneau intr-un „filoturcism" foarte necesar atunci cand apareau probleme politice la nivel international.
    In memoriile lui Andre Gide referitoare la calatoria sa in Turcia, petrecuta in 1914, acest „filoturcism” bun la toate dispare. Dimpotriva, Gide arata ca nu-i plac deloc turcii, apeland, in plus, nu la cuvantul natie, ci la cuvantul rasa, care ajunsese treptat sa fie la moda: rasa aceasta este pe potriva oribilelor vesminte pe care le poarta! Scrie, plin de mandrie, ca voiajul in Turcia i-a reamintit de superioritatea civilizatiei occidentale, ba chiar a Frantei. Presa populara turca, ziarele si revistele n-au raspuns, asa cum se intampla astazi in asemenea imprejurari, acestor afirmatii care, la vremea aparitiei lor, ii ofensasera nespus pe cei mai proeminenti scriitori turci ai vremii, in frunte cu Yasar Kemal, iar intelectualii turci din Istanbul au suferit in tacere, tainuind respectivele insulte. Intelectualii occidentalizati socoteau desigur, in sinea lor, ca insultele lui Gide erau indreptatite, ceea ce le motiva, in parte, atitudinea. La un an de la aparitia, in volum, a articolelor insultatoare ale lui Gide cu privire la tinuta vestimentara a turcilor, Ataturk, cel mai mare occidentalizant al acestora, urma sa interzica, prin Reforma vestimentatiei, toate tipurile de imbracaminte care nu corespundeau tinutei occidentale.”