„ Mai precis, natura profund umana a lemnului, firescul lui divin prin care faptura-i curata se lasa cuminte lucrata deopotriva ca leagan si sicriu, ca masa, pat si lacra, fluier si clopotnita, scara si acoperis, minunata familiaritate ce leaga casa gospodarului de biserica satului, Dumnezeu pasind linistit prin ograda – vorba lui Arghezi – în sublima domesticitate a celor vazute cu cele nevazute. Cum sa nu te farmece multimea denumirilor antropomorfe ce fac din trupul bisericii imaginea lui Hristos, Fiul Omului: calcîiul fundatiei, geana podului, fruntea pridvorului, ochiul ferestrei, tîmpla (ori talpa) bisericii, crestetul acoperisului!”