Nuvele

«Mai este Caragiale contemporanul nostru? Dar oare este chiar atat de important pentru un scriitor sa fie contemporanul cuiva? Al nostru? Suntem chiar atat de importanti, noi? Si, odata cu aceasta intrebare retorica se naste paradoxul: de ce un geniu absolut si etern – precum Shakespeare sau Goethe, Eminescu sau Caragiale – are nevoie de un contemporan relativ, anonim si efemer, pe care il si inlocuieste periodic, la fiecare sfert sau jumatate de veac? Aici rezida misterul pactului „democratic“ dintre creator si cititor sau spectator; „clauza“ confidentiala. S-ar parea ca eternitatea are nevoie de provizoriu si efemer, de ridicol si nesemnificativ ca sa se justifice in fata unei posteritati utopice, numite neant. Pentru Caragiale, care – marturisea el, „simt enorm si vaz monstruos“ (Grand Hotel „Victoria Romana“) –, orice text, fie el dramatic sau liric, „oglindeste“ nu numai realitatea sociala, ci si realitatea textuala: textele anterioare sau colaterale, dar, la fel de bine, se poate reflecta pe sine, in jocuri de oglinzi lexicale, sintactice, semantice sau simbolice. » (Narcis Zarnescu)