Personal ajunsesem la stadiul in care suferinta o transformasem in bucurie, e drept bucuria suferintei. In aceasta consta forta mea aici: orice suferinta, indiferent de intensitatea ei, nu ma mai putea abate din drum. Eram constient si stiam pentru ce. Eram gata oricand pentru jertfa suprema, considerata ca o binefacere, si la gandul careia simteam o multumire fara margini. Toate presiunile, de toate nuantele, morale sau fizice, de toate intensitatile, nu mai aveau nici o putere asupra mea. Ajunsesem sa sfidez moartea. - Ioan Teodorescu
Fragment din volum:
“CAPITOLUL XV. LAGARUL MIC DE LA KOZHVA
Dupa cativa kilometri am ajuns la lagar. Era spre seara. Am fost bagati la baie, apoi lasati liberi in curte, iar hainele si rufele etuvate. Nu ni s-a oferit nicio baraca pentru noapte. Lagarul in care ne aflam era un lagar mic, cu cateva baraci, un dispensar, bucatarii, o baie comuna si cateva casute foarte mici de cate doua-trei camarute, ocupate de personalul de conducere al lagarului, ca medici, sanitari, bucatari, etc. Acestia erau si ei tot detinuti. Am reusit sa-mi fac loc intr-o astfel de casuta, parasita, fara geamuri, avand in loc de dusumea pamant.
Se facuse deja noapte tarziu. Mi-am facut loc langa alti detinuti, inghesuindu-ne unii in altii pentru a ne incalzi putin; incepuse sa se lase frigul.
Era luna septembrie 1948. Dimineata ne-am trezit din cauza zgomotului clopotului ce anunta desteptarea, inghetati complet. Abia dupa un sfert de ora de miscare si alergatura in sus si in jos prin curte am reusit sa ma dezmortesc.
Eram murdar din cap pana in picioare de praful in care dormisem. De abia dimineata am remarcat ca baraca fusese folosita de unii detinuti ca WC. M-am scuturat de praf, reusind sa spal si alte murdarii ce ramasesera pe hainele mele. Am reusit sa ne spalam mai bine la baie, deoarece aici nu era asa mare restrictie de apa. Chiar daca primeam apa calda putina, dar totusi ceva mai multa ca la Vorkuta, cea rece era la discretie. Peciora era in apropiere. Cu toata baia facuta, negreala de carbune ce patrunsese adanc in pori parca nici nu fusese deranjata. De-abia dupa mai multe saptamani am inceput sa ma descotorosesc de negreala patrunsa in piele. Aici insa nu vom mai avea de-a face cu carbuni. Veneam la o alta munca, speram mai usoara.
In apropierea lagarului mic unde ne aflam, la cateva sute de metri, era un al doilea lagar, cu mult mai mare. Ulterior am aflat ca in Kozhva erau trei lagare: doua de barbati si unul de femei.”