Îngeri-clovni cu exoftalmii delicate, de o mirare rotundă, călătoresc prin lumi onirice. Nu întotdeauna au picioare. Duc în spinări sau pe brațe diafane aripi și tipsii pe care sunt rânduite lumi. Uneori se înlănțuie în cortegii impregnate cu tăceri, căci pentru taina și înțelesul lor, vorbele ar fi strivitoare. Păsărarul își poartă poverile de păsări cu ingenuă nedumerire, păstorul plutește prin pădure, amintind de un Icar care cade veșnic și niciodată nu se sfărâmă, inorogul de piatră coboară din mit și stă drept mărturie pentru cruzimile istoriei, ierburile de leac ne întâmpină din fragilitatea și transparența sticlei pictate, iar ulcelele luate din carnea strămoșilor poartă cârciumăresele colorate ca pe niște ofrande.
Textúri uleioase fără contur precis, întinse în grosimi și subțirimi de culoare când exuberantă, când stinsă, lasă striațiile pânzei să se întrevadă, îmbiind ochiul virgin să plonjeze în materia picturală întocmai cum lumile înfățișate îmbie la plonjarea într-o stare de visare. Picturile lui Ștefan Câlția sunt transparente și criptice deopotrivă. Sensurile ascunse în ele sparg crusta văzului și ne îndeamnă să pășim în simbol. Și la fel cum personajele mitice își poartă imponderabilele poveri fantastice, cartolinele devin un purtător umil pentru o nesfârșită sărbătoare a privirii.
Un sâmbure de dumnezeire și de îngereală.
Eu niciodată nu am preluat simbolurile sau miturile în sensul profund – și rigid, în același timp – al definițiilor de dicționar. Pentru mine, și miturile, și simbolurile, sunt ca niște pietre prețioase foarte bine șlefuite, pe care timpul le-a matizat și pe care nu le mai poți citi în toată limpezimea lor.
Dincolo de tentațiile decodificării universului reprezentațional, atunci când ne adâncim în bucuriile pur vizuale pe care culoarea și ivirea formei din culoare ori linie ni le oferă prin operele acestui artist, uităm parcă de semantică, măcar preț de câteva clipiri.