Când scrie aceste pagini, în 1925, Eliade nu are mai mult de 18 ani. Nu apăruse încă Falsificatorii de bani al lui André Gide (1926), roman de tip autobiografic, care a impus un model în proza modernă. Nu apăruse nici Jurnalul Falsificatorilor de bani. Gândul lui este să scrie un roman care să-l izbăvească de toate și să-i justifice inerția școlară. Jurnalul din roman ne dă vești despre el. Romanul ar trebui să fie „o răsfrângere completă și reală a adolescenței mele, a adolescenței noastre”, „o justificare a întregii vieți lăuntrice pe care am viețuit-o în marginea școlii, în adolescență, și crezând că ies din adolescență (…), o carte de viață efectivă, o confesiune brutal de sinceră, o răfuială” și are convingerea că nu va izbuti. Scrie în acest timp jurnalul romanului, care se va substitui romanului ca atare, și notează într-o simpatică dezordine tot ce-i trece prin minte și i se întâmplă, fără nicio preocupare expresă pentru literatură. (…) Dar tocmai ignorarea literaturii dă oarecare valoare literară acestor pagini confesive. Ele spun mult, am impresia, despre biografia tânărului Eliade și spun ceva și despre un posibil personaj adolescent care vrea să iasă din tiparele tradiționale ale literaturii. El nu sărută zarzării înfloriți, și când citește Un om sfârșit este dezamăgit pentru că i-a sfărâmat personalitatea. Romanul adolescentului miop trebuie judecat, desigur, în funcție de biografia lui Eliade și de opera sa ulterioară. (…) La 17-l8 ani, Mircea Eliade descoperise o schemă de roman și, cu inerente modificări, schema trece și în primele romane din anii ’30.
Eugen SIMION,
Mircea Eliade. Nodurile și semnele prozei