Scufundătorii din Delos

Anaximandru, Heraclit, Parmenide - cu ei debutează gândirea occidentală, o gândire care, de la Hegel încoace, a tot căutat să-şi recâştige începutul, pentru a-şi afla rostul şi finalitatea. Acest travaliu marchează în mod funciar modernitatea, tocmai pentru că ea s-a vrut dintotdeauna a fi ceva nou faţă de Antici. O întrebare revine mereu: Cum să ne situăm faţă de ce este cel mai vechi? Cum să gândim un început atât de îndepărtat? Martin Heidegger, prin interpretările sale la primii filozofi, oferă un răspuns radical: a gândi începutul îndepărtat este, în fapt, sarcina cea mai apropiată, cea mai intimă a gândirii; iar filozofia nu-şi va găsi rostul printr-o distanţare evolutivă de începutul său, ci tocmai printr-o recuperare hermeneutică a acestui început, prin explicitarea a ceea ce a fost gândit doar implicit şi nesigur de cei trei presocratici: raportul omului cu fiinţa, cu „a fi“-ul tuturor celor ce sunt.

Odată cu Platon, filozofia a uitat treptat de acest raport – întemeietor nu doar pentru filozofie, ci şi pentru fiinţa omului –, concentrîndu-se doar pe cele ce sunt şi pe atributele lor şi, astfel, devenind ceea ce Heidegger a numit „metafizica apuseană“. De aceea, revenirea la primul început al gîndirii şi explicitarea raportului omului cu „a fi"-ul este singura cale prin care ne putem dobândi propria noutate, înţeleasă ca un „celălalt început“. „Scufundători din Delos“ sunt toţi aceia care pătrund în jocul hermeneutic dintre cele două începuturi, aceia care pot să suporte pe cont propriu tensiunea diferenţei dintre vechi şi nou.