„Îi prezentăm cititorului român aproape cinci sute de texte din producția lirică pe care Pessoa a plasat-o sub propriul său nume, scrise în portugheză, în franceză și în engleză, convinși fiind că este relieful cel mai proeminent al unui continent ascuns, de o diversitate care din nou va surprinde. Şi vom vedea că Pessoa continuă să se multiplice chiar și atunci când rămâne sub propriul său nume, complexitate ce se adaugă spectacolului de identități deja cunoscut prin demultiplicarea heteronimică. Căci dacă ne-am obișnuit să vedem în familia heteronimică a lui Pessoa o sursă abundentă și importantă de scrieri, cât pentru o adevărată generație literară transnațională, iar ea stabilește deja o performanță unică în istoria tuturor literaturilor, puțini bănuiesc existența diversității din care se alcătuiește Pessoa însuși, ca multiplu de sine. Acel «teatru în oameni» pe scena căruia evolua restul familiei alături de autorul lor, din imensa convingere a poetului că un creator trebuie să fie «plural ca universul», mai are un personaj complex ascuns chiar sub numele Pessoa. Iar acest personaj trăiește grav destabilizarea rezultată din propria sa multiplicare, fiindcă rezultă din ea neîmplinire și absență dramatică de identitate, în timp ce ele își continuă proliferarea alături de alte teme existențiale sau filozofice.“ (DINU FLĂMÂND)
Era un om care cunoștea diverse limbi și scria versuri. Își câștiga pâinea și vinul punând cuvintele pe locul cuvintelor; așa a scris versuri cum trebuie să fie scrise versurile, deci ca pentru prima dată. La început s-a numit Fernando, pessoa, persoană ca toți ceilalți. Dar într-o zi îi trecu prin cap să anunțe iminenta apariție a unui super Camões, unul mult mai mare decât primul; fiind însă limpede că el era o persoană discretă, obișnuind să treacă nebservat pe Strada Aurarilor înveșmântat într-un impermeabil de culoare deschisă, cu papion și cu o pălărie fără pană, nu a spus că acel super Camões era el însuși. De fapt, un super Camões nu e altceva decât un Camões mai mare, numai că el avea rezerve, fiindcă urma să devină Fernando Pessoa(s), adică persoane, fenomen nemaiîntâlnit în Portugalia până atunci. Evident, viața lui era făcută din zile, și știm că zilele sunt egale, dar ele nu se repetă, iată de ce nu trebuie să fim surprinși că într-o zi, când trecea prin fața unei oglinzi, Fernando a întrevăzut, pentru un moment, o altă persoană. [...] «Dați-mi ochelarii!» au fost ultimele și decisele sale cuvinte. Până acum nimeni nu a arătat vreun interes să știe pentru ce i-a vrut, cu riscul de a da impresia că ignoră sau disprețuiește ultima voință a muribunzilor, dar e destul de plauzibil să presupunem că intenția lui a fost de a se privi într-o oglindă ca să afle, în sfârșit, cine fusese el. Doar că Parcele nu i-au dat răgaz și nici nu se afla vreo oglindă în acea odaie. Acest Fernando Pessoa nu a ajuns să afle cu adevărat cine anume fusese, dar grație îndoielilor sale reușim să știm ceva mai mult despre ceea ce suntem noi.“ (JOSÉ SARAMAGO)
„Poezia lui Pessoa este analiza cea mai subtilă, mai dureroasă și mai tragică a omului din secolul XX, dar și cea mai lucidă, cea mai necruțătoare: un om turmentat, înclinat să fie nemulțumit de toate, dar care se ia pe sine drept țintă. Cu adevărul, dar și cu veninul său, cu abuzul său de paradox, cu capacitatea de a afirma ironic contrariul unei axiome la care el recurge cu egală ironie, scrie una dintre poeziile cele mai revoluționare din vremea noastră.“ (ANTONIO TABUCCHI)