Azi cint jazz

Azi cînt jazz sugerează faptul că îmbinarea cuvintelor este asemenea cu a notelor muzicale, iar chipul poeziei se poate preschimba întruna împletind o puternică introspecție pe de-o parte, cu o mare poftă de joacă pe de altă parte. Azi cînt jazz este un puzzle în care precum în lumea lui Eutherpe, improvizația își face simțită prezența la fiecare pas, iar fantasticul nu este o pură invenție, ci memorie, întregul fiind produs de frînturile de realitate, de plonjeurile în timp și măiestria decupajelor. Mihaela Stanciu

„Citesc Azi cînt jazz cu acea curiozitate ușor nesigură cu care intri într-o locuință necunoscută. Din holul de la intrare mă izbește ordinea. Fiecare cuvînt e la locul lui. Fiecare sentimenrt așezat pe raftul potrivit... Totul cu finețe, cu rafinament, de un gust ireproșabil. Culmea, îmi place ordinea asta, mie, care am trecut o viață întreagă prin meandrele suprarealismului, prin absurdul celor mai derutante concluzii, prin combinații imposibile dintre un scaun și o cifră, dintre ziua de joi și un pepene verde. Gata! Debutul în poezie al Mihaelei Stanciu. Parcurg, așadar, cartea Azi cînt jazz. Un titlu incitant prin nostalgia acelui „l’éternel retourˮ, prin inciziile rafinate pe care bisturiul unui chirurg-poet le face pe propria lui agonie, pe tăcere, pe tot ce vine nechemat...„ca și cum ar fi ceva normal pe pămînt,/ iar tu să n-ai umbrelă/ să-ți placă să amesteci picăturile/cu gîndurile de peste noapte dintr-o conversație neterminatăˮ. O fată singură cîntă jazz fără să clameze nimic, fără să spună nimic, cauzele nu trebuie aflate. O fată cîntă jazz, dar nu cîntă o fată, tăcerea e cea care cîntă. Tăcerea asta uneori e foarte înțeleaptă. Dar înțelepciunea e o mare ofensă pentru un poet, veți spune. Uite că nu e așa.ˮ Nora Iuga

„Mihaela Stanciu pășește în templul poeziei cu o lirică de meditație, mai sobră și mai gravă decît vîrsta poetei, cu puține note de exuberanță, mesajul discret al unui suflet ce vrea să-și depășească singurătatea.ˮ Elena Zaharia-Filipaș

„Mihaela Stanciu scrie undeva (în poemul de ziua ei) că simte nevoia să aniverseze Poezia, chiar dacă nu știe în cîte lumînări de pe tort ar trebui să sufle și nici măcar ce cuvinte i-ar fi necesare în chip de urare. Ceea ce înseamnă că o iubește sincer și că ar dori să-i și arate acest lucru în chip discret. Iar Poezia – de obicei reticentă în a mulțumi în dreapta și în stânga adulatorilor de tot soiul, dezinteresați sau nu – se revanșează față de ea și îi întoarce darurile, dîndu-i suflu și spunîndu-i de ce cuvinte ar avea nevoie pentru a-i celebra nașterea.” Vasile Spiridon