Ce moștenire lăsăm copiilor noștri?

M-a ajutat Dumnezeu să iubesc oamenii, cea mai mare minune pe care a făcut-o a fost să iubesc oamenii (deși această iubire e încă un biet început). Cea mai mare neputință a mea era că nu puteam să iubesc. Nici pe mine nu mă iubeam, de fapt de aceea nici nu iubim pe nimeni pentru că nu ne iubim pe noi în mod sănătos. Mă uitam la un om și găseam ceva ce nu era bun. Am întâlnit o surioară în țara asta care zice că pățește la fel. Vedeam ce nu era bun și ziceam: „Câh!”. Așa că, atunci când am ajuns eu la credință – pentru că a fost o vreme când am ieșit din Biserică, în vremea comunismului și ateismului –, când m-am întors, am zis: „Doamne, bine că Te-am întâlnit, nu-Ți cer decât un lucru, să-i iubesc pe toți oamenii”. Și am pornit cu râvnă. Dar când am văzut ce fac oamenii – și parcă mi-i scotea Dumnezeu în cale tocmai pe aceia care nu puteau fi iubiți, ba și cei mai cumsecade se purtau la un moment dat într-un fel care mă surprindea că pot face așa ceva –, am zis: „Doamne, eu nu pot să-l iubesc așa, schimbă-l! Schimbă-l, că eu nu pot iubi așa”. Și m-am rugat vreo trei zile, așteptând să schimbe Dumnezeu lumea. Așteptând cu credință, am primit în inima mea un cuvânt: „Nu pot să-i schimb pe ei, te schimb pe tine, dacă vrei”.