Constitutiile Romaniei. Studii

Ca lege fundamentală a unui stat, Constituţia – conform unei sumare definiţii larg răspândite – reflectă stadiul de dezvoltare socială, economică și politică a acestuia la un moment dat, stabilind forma de guvernământ și organizarea statală, precum și drepturile și obligaţiile cetăţenilor. Pornind de la aceste considerente, o istorie a Constituţiilor poate să ofere o analiză retrospectivă sui generis, asupra ansamblului evoluţiei societăţii și a modului în care problemele existente, în fiecare epocă istorică, au fost soluţionate și proiectate, ca fundament normativ al dezvoltării viitoare, în plan politic și juridic. Criteriul unei Constituţii nu poate fi unul absolut valabil pentru toate timpurile și locurile, ci unul relativ, deoarece întotdeauna forma de organizare a statului este produsul unei anumite situaţii de existenţă a unei naţiuni, în care sunt cuprinse deopotrivă starea politică, juridică, economică, psihologia socială, precum și dezideratele dreptăţii sociale și aspiraţiile sale etice.

O istorie a Constituţiilor României din epoca modernă și contemporană este în măsură să evidenţieze evoluţia constituţională a ţării, în raport de factorii politici și de putere, de partidele și grupările politice ce s-au constituit și confruntat pe scena vieţii politice și juridice și care au reflectat raportul de forţe și interese din societatea română, în contextul internaţional existent în fiecare ciclu constituţional al unui veac și jumătate aproape, de când a fost adoptată prima Constituţie a României.

Lucrarea de faţă şi-a propus – prin studiile monografice consacrate celor șapte Constituţii ale României din perioada 1866-1991- să releve evoluţia vieţii constituţionale, cu valorile și tradiţiile sale, ca și a limitelor funcţionării acestora în procesul treptat și adeseori sinuos al dezvoltării şi afirmării structurilor democratice ale societăţii româneşti.