Copilul marii. Aventura transformarii lautrice si a descoperirii de sine.

    Eliberat de convingerea ca obiectele din realitatea aparenta sunt reale, ma simt mereu complet, vazand lumea ca pe un vis frumos aparut in lumina minunata a constiintei, adica a mea. Pentru mine dorintele nu mai provoaca teama ca nu voi obtine ceea ce doresc. Eu am intotdeauna totul, pentru ca plenitudinea este chiar natura mea. Fiind permanent identificat cu constiinta, asumandu-mi identitatea reala, nu mai actionez avand sentimentul ca sunt un faptuitor. Accept orice rezultat ar aparea in urma aparentei actiuni, pentru ca stiu ca nu am nimic de castigat sau de pierdut.
    Cartea Copilul marii este o autobiografie fictionalizata a autorului, o poveste de viata, care ca orice alta poveste, merita povestita. Lectura ne poarta prin drama parasirii locului  copilariei si la gasirea ulterioara a unei noi perspective asupra vietii. Ajungem la adolescenta si implicit la prima iubire si trecem prin transformari majore odata cu fiecare constientizare a personajului principal.
    Aventura descoperirii de sine ne cuprinde si pe noi si ne imbogatim launtric cu fiecare metoda practica descrisa in carte, iar in final, perspectiva noastra se transforma radical prin prisma tuturor acestor invataturi specifice sistemului non-dualist advaita vedanta.

    Fragment din volumul "Copilul marii" de Marius Mihai Lungu:

    Nu numai ca ii transmisesem gandurile mele, si imaginea locului meu preferat. Asta insem ca, comunicarea din vis era un lucru real si foa eficient. M-am apropiat si i-am pus mainilr ochi. A izbucnit in ras, spunandu-mi amuzata s-a speriat foarte tare. Stiuse ca vin cu cateva cll inainte sa ii pun mainile la ochi, insa nu a vrut se intoarca.
Ne-am asezat amandoi pe pietrele de pe dig si am inceput sa schimbam impresii despre noul nostru mod de a comunica. Si ei, si mie ni se parea a fi unul dintre cele mai eficiente moduri de comunicare, pentru ca puteam sa ne lamurim intrebarile, fara sa mai asteptam sa fim fata in fata. I-am citit tot ce notasem despre primul vis si mi-a confirmat ca in general cam acelea fusesera ideile pe care voia sa mi le transmita, pentru ca citise ceva asemanator intr-o carte a unui discipol de-al lui Ramana Maharishi. Tot acolo citise si despre tipul de discriminare pe care il folosise si de tehnica introspectiei pe care o practicase, dar nu explicase si in ce consta introspectia. Doar sa iti pui singur o intrebare si sa astepti un raspuns parea a fi un lucru prostesc, pentru ca singura care ti-ar fi putut raspunde ar fi fost mintea, iar mintea nu ar fi putut sa iti spuna adevarul. Daca mintea ar fi stiut adevarul, nu am mai fi cautat iluminarea.
    Am inceput sa ma gandesc cum ar fi trebuit facuta o introspectie care sa plece de la intrebarea „Cine sunt eu?". Am intors intrebarea si implicatiile ei pe toate partile, dar nu am reusit sa inteleg cum ar putea fi facuta o introspectie pornind de la aceasta intrebare. De atata efort mintea obosise, si m-am trezit privind in gol, cu fata incalzita de soarele bland de iarna calduta si cu ochii scaldati de valurile mici, dar inspumate, ale marii.
     „Nu ati inteles ca toate lucrurile simple sunt cat se poate de usor de aplicat?"
    Era vocea pe care o auzeam de obicei, dar, de data aceasta, vorbea la plural. M-am uitat la Maria si ii citeam mirarea in ochi. Era clar ca si ea auzise vocea. I-am zambit complice, i-am facut semn sa taca si mi-am reorientat atentia catre vocea marii.