Declaraţie de iubire

„Paginile acestei cărţi s-au născut dintr-o idee simplă: fiecare om îşi alcătuieşte de-a lungul vieţii un edificiu afectiv. Măsura în care el este e dată de consistenţa acestui edificiu, de mâna aceea de oameni – ei nu pot fi mulţi – pe care i-a preluat în el şi pe care i-a iubit fără rest, fără umbră, şi împotriva cărora spiritul lui critic, chiar dacă a fost prezent, a rămas neputincios. Aceşti oameni puţini care ne fac pe fiecare în parte să nu regretăm că suntem reprezintă, chit că o ştim sau nu, stratul de protecţie care ne ajută să trecem prin viaţă. Fiecare om face faţă la ce i se întâmplă pentru că este protejat în felul acesta. Fără acest zid de fiinţe iubite care ne înconjoară (indiferent că ele sunt sau nu în viaţă), noi nu am fi buni de nimic. Ne-am destrăma precum într-o atmosferă în care frecarea este prea mare. Sau ne-am pierde, ne-am rătăci pur şi simplu în viaţă. Dacă ura celorlalţi – covârşitoare uneori! –, invidia lor, mârşăvia lor sunt neputincioase este pentru că există câţiva oameni pe care îi iubim până la capăt. Despre asemenea oameni este vorba în această carte. Ei poartă numele de Monica şi Virgil Ierunca, Noica sau Creţia, Sebastian sau Dragomir, Henri Wald, Andrei Pleşu sau Horia Bernea. Cu excepţia lui Mihail Sebastian, pe toţi ceilalţi i-am întâlnit în carne şi oase şi ei sunt cei care mi-au construit sau mi-au influenţat destinul.“ — GABRIEL LIICEANU

GABRIEL LIICEANU este unul dintre cei mai importanţi autori de „literatură personală“ din România de azi. În ultimul sfert de veac, cărţile sale au constituit repere pentru diferitele variante ale acestui tip de discurs.

Jurnalul de la Păltiniş (1983), ale cărui teme centrale sunt raportul maestru–discipol şi importanţa culturii într-o epocă totalitară, a fost un adevărat bestseller al anilor '80: producea cozi la librării, se vindea „pe sub mână“, se împrumuta numai prietenilor de încredere. Din scrisorile generate de comentariile la acest jurnal (între timp tradus în mai multe limbi) s-a născut un al doilea volum de succes, Epistolar (1987), care reuneşte voci intelectuale de mare forţă. Urmează, în altă formulă, dar, în fond, tot în notă confesivă, Declaraţie de iubire (2001), exerciţii de admiraţie şi de ataşament intelectual, etic şi, nu în ultimul rând, uman faţă de personalităţi importante ale culturii noastre. Uşa interzisă (2002) este una dintre cărţile favorite ale publicului din ultimii ani şi o revenire la notaţia diaristică. Cu Scrisori către fiul meu (2008), Gabriel Liiceanu se lasă din nou atras de simplitatea şi directeţea genului epistolar. Întâlnire cu un necunoscut (2010) reia firul confesiv al unor însemnări care, deşi par legate de o zi sau alta, au crescut, de fapt, dintr-o viaţă întreagă.

În paralel cu volumele în care autorul construieşte ceea ce francezii numesc l’écriture du moi, scrierea egotistă, Gabriel Liiceanu a publicat în ultimii ani o serie de cărţi eseistice, filozofice şi de implicare în „viaţa cetăţii“: Despre minciună (2006), Despre ură (2007) şi Despre seducţie (2007), Estul naivităţilor noastre (2012), Dragul meu turnător (2013), Fie-vă milă de noi! şi alte texte civile (2014), Nebunia de a gândi cu mintea ta (2016), România, o iubire din care se poate muri (2017), Continentele insomniei, (2017), Aşteptând o altă omenire (2018), Caiet de ricoşat gânduri sau Despre misterioasa circulaţie a ideilor de‑a lungul timpului (2019), Ludice. Exerciții de umor criptic (2019), Povestea insulei Humanitas, Humanitas (2020), Isus al meu (2020), Despre destin. Un dialog (teoretic şi confesiv) despre cea mai dificilă temă a muritorilor (dialog cu Andrei Pleşu), 2020, Impudoare: Despre „eu“ va fi vorba (2021), Ce gândeşte Dumnezeu? (2022).