Departe de trunchi (ebook)

Bestseller New York Times

După bestesellerul Demonul amiezii, Andrew Solomon revine pe scena publicistică americană cu o carte dedicată familiei şi problemelor sale. Potrivit autorului, esenţa condiţiei noastre rezidă în caracterul de excepţie al fiinţei umane, în ceea ce ne diferenţiază pe unii de ceilalţi, unindu-ne în acelaşi timp. Familiile despre care scrie psihiatrul american se confruntă cu probleme precum surditatea, nanismul, sindromul Down, autismul, schizofrenia, cu problema copiilor afectaţi de dizabilităţi de tot soiul, a celor superdotaţi, născuţi în urma unui viol sau delincvenţi, a celor care aleg să-şi schimbe genul. Toate acestea pot duce la izolarea oamenilor, când nu de-a dreptul la excluderea lor din societate. Investigând însă un mare număr de familii afectate de asemenea probleme, şi neocolind nici o clipă caracterul dramatic al situaţiilor cu care se confruntă, Solomon arată că de foarte multe ori dragostea înfrânge prejudecăţile, ducând la întărirea legăturilor în cadrul familiei şi al comunităţilor create prin mişcări de solidaritate orizontală.

„Timp de mulţi ani, identitatea mea principală a fost cea de istoric al tristeţii. Imaginile disperării sunt admirate de cei mai mulţi, iar pustiirea sufletească completă este în general considerată o răsfrângere a integrităţii autorului. Dar când am încercat să scriu despre fericire, am avut revelaţia inversă, respectiv că nu poţi scrie despre ea fără să pari superfcial.
Scriitorul realist William Dean Howells i-a scris la un moment dat lui Edith Wharton că «publicul american îşi doreşte tot timpul o tragedie cu final fericit». Implicaţia acestei observaţii era că nu putem digera imaginea regelui Lear, umblând nebun pe dealuri, fără posibilitatea izbăvirii la orizont. Eu aş vrea să ofer o interpretare diferită. Aş zice că ne stă din ce în ce mai mult în fire să căutăm transformarea. Oamenii afectează adesea o fericire pe care n-o simt; oamenii a căror nevroză s-a transformat în nefericire nu sunt doar nefericiţi, ci şi convinşi că au eşuat. Partea vitală a acestei înclinaţii spre lumină este însă convingerea de nezdruncinat că dezastrele îşi găsesc până la urmă rezolvarea, că tragediile sunt adesea doar o fază, nu şi sfârşitul jocului.
Cartea de faţă caută să scoată la lumină nobleţea ascunsă sub ponegrirea lui Howells. Se bazează pe o idee şi mai optimistă chiar, respectiv că finalurile fericite ale tragediilor au o demnitate mai presus de cea a finalurilor fericite ale comediilor, că nu numai transcend sentimentalismul la care face Howells aluzie, ci chiar oferă o satisfacţie mai preţioasă decât una necălită prin suferinţă. Aşa cum crestele zimţate ale Alpilor sunt sublime pentru romantic, la fel este şi bucuria aceasta neobişnuită pentru caracterul acestor familii: aproape imposibilă, teribilă şi teribil de frumoasă.“ (Andrew SOLOMON)

Bestseller New York Times

După bestesellerul Demonul amiezii, Andrew Solomon revine pe scena publicistică americană cu o carte dedicată familiei şi problemelor sale. Potrivit autorului, esenţa condiţiei noastre rezidă în caracterul de excepţie al fiinţei umane, în ceea ce ne diferenţiază pe unii de ceilalţi, unindu-ne în acelaşi timp. Familiile despre care scrie psihiatrul american se confruntă cu probleme precum surditatea, nanismul, sindromul Down, autismul, schizofrenia, cu problema copiilor afectaţi de dizabilităţi de tot soiul, a celor superdotaţi, născuţi în urma unui viol sau delincvenţi, a celor care aleg să-şi schimbe genul. Toate acestea pot duce la izolarea oamenilor, când nu de-a dreptul la excluderea lor din societate. Investigând însă un mare număr de familii afectate de asemenea probleme, şi neocolind nici o clipă caracterul dramatic al situaţiilor cu care se confruntă, Solomon arată că de foarte multe ori dragostea înfrânge prejudecăţile, ducând la întărirea legăturilor în cadrul familiei şi al comunităţilor create prin mişcări de solidaritate orizontală.

„Timp de mulţi ani, identitatea mea principală a fost cea de istoric al tristeţii. Imaginile disperării sunt admirate de cei mai mulţi, iar pustiirea sufletească completă este în general considerată o răsfrângere a integrităţii autorului. Dar când am încercat să scriu despre fericire, am avut revelaţia inversă, respectiv că nu poţi scrie despre ea fără să pari superfcial.
Scriitorul realist William Dean Howells i-a scris la un moment dat lui Edith Wharton că «publicul american îşi doreşte tot timpul o tragedie cu final fericit». Implicaţia acestei observaţii era că nu putem digera imaginea regelui Lear, umblând nebun pe dealuri, fără posibilitatea izbăvirii la orizont. Eu aş vrea să ofer o interpretare diferită. Aş zice că ne stă din ce în ce mai mult în fire să căutăm transformarea. Oamenii afectează adesea o fericire pe care n-o simt; oamenii a căror nevroză s-a transformat în nefericire nu sunt doar nefericiţi, ci şi convinşi că au eşuat. Partea vitală a acestei înclinaţii spre lumină este însă convingerea de nezdruncinat că dezastrele îşi găsesc până la urmă rezolvarea, că tragediile sunt adesea doar o fază, nu şi sfârşitul jocului.
Cartea de faţă caută să scoată la lumină nobleţea ascunsă sub ponegrirea lui Howells. Se bazează pe o idee şi mai optimistă chiar, respectiv că finalurile fericite ale tragediilor au o demnitate mai presus de cea a finalurilor fericite ale comediilor, că nu numai transcend sentimentalismul la care face Howells aluzie, ci chiar oferă o satisfacţie mai preţioasă decât una necălită prin suferinţă. Aşa cum crestele zimţate ale Alpilor sunt sublime pentru romantic, la fel este şi bucuria aceasta neobişnuită pentru caracterul acestor familii: aproape imposibilă, teribilă şi teribil de frumoasă.“ (Andrew SOLOMON)