Despre schimbarea numelor, răbdare, tărie, milostenie

„Nu-i om cel care are trup și glas de om, ne spune Sfântul Ioan Gură de Aur, ci acela cu suflet de om, cel cu simțăminte omenești”, și „nimic nu arată mai bine că cineva are suflet de om ca dragostea de cuvintele dumnezeiești”. În această adâncă deosebire între oameni, ne învață dumnezeiescul Hrisostom, se vădește de fapt felul în care își hrănește fiecare ființa – adevăratul om fiind numai „acela care, înainte de pâine, se hrănește cu cuvintele cele dumnezeiești și duhovnicești”. Căci, adevărată și de nestrămutat este învățătura Domnului: „Nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu” (Matei 4, 4).

Sfintele învățăminte și povățuiri ale Marelui Părinte al Bisericii, cuprinse în cartea aceasta, se îndreaptă cu deosebire către cei care caută mai întâi să-și hrănească duhul, la sfintele slujbe din biserici; dar sunt, totodată, deplânși cei care își lasă sufletul să se topească de foame, trecând cu nepăsare pe lângă ospățul duhovnicesc întins nouă de Dumnezeu mai ales la fiecare Sfântă Liturghie. […]

Dar cei care se întăresc și se desfată cu hrana dumnezeieștilor cuvinte în biserică devin răspunzători și pentru frații lor, rătăcitori departe de adevăr și primejduiți sufletește: „Datoria voastră, a celor din biserică, este să vă îngrijiți de mântuirea acelor frați!”, îi previne Sfântul Ioan Gură de Aur pe credincioșii dreptmăritori. Cu atât mai mare devine această sfântă îndatorire atunci când creștinii se împărtășesc de atâtea minunate învățături de suflet folositoare, precum sunt și cele din cartea de față. […]

Tâlcuirea de față, luminându-ne cereștile înțelesuri ale multor locuri din Sfânta Scriptură, parcă stăruie mai apăsat decât alte scrieri ale Sfântului Ioan Gură de Aur asupra copleșitoarei răspunderi pe care o are fiecare creștin dreptslăvitor față de semenii săi înstrăinați de Biserică.