Despre violenţă

''Sarcina unei critici a violentei se poate circumscrie ca expunere a relatiei sale cu dreptul si justitia, pentru ca o cauza, oricit ar actiona de eficient, devine violenta in sensul pregnant al cuvintului doar atunci cind intervine in relatii morale. Sfera acestor relatii e definita prin conceptele de drept si justitie. In ceea ce-l priveste pe primul, este limpede ca relatia elementara a oricarei ordini juridice este aceea dintre scop si mijloace si, de asemenea, ca violenta trebuie cautata numai in domeniul mijloacelor, nu si in cel al scopurilor.
Cu aceste constatari ies la iveala, pentru critica violentei, aspecte mai numeroase si chiar mai diverse decit pot parea la prima vedere. Daca violenta este mijloc, se pare ca exista, chiar prin asta, un criteriu pentru critica ei. Acesta se impune in intrebarea daca violenta poate fi, in cazuri determinate, mijloc pentru scopuri juste sau injuste. Prin urmare, critica ei ar fi implicit data intr-un sistem al scopurilor juste. Lucrurile nu stau insa deloc asa. Caci ceea ce ar contine un astfel de sistem, in eventualitatea ca s-ar afla la adapost de orice indoiala, nu este un criteriu al violentei insesi, ca principiu, ci unul pentru cazurile aplicarii ei. Ramine mereu deschisa intrebarea daca, in general, violenta insasi, ca principiu, poate fi morala ca mijloc pentru scopuri juste. Pentru a putea da un verdict, aceasta intrebare necesita insa un criteriu mai exact, o distinctie in sfera mijloacelor insele, fara a tine seama de scopurile carora le servesc.'' (Walter Benjamin)


Walter Benjamin s-a nascut la 15 iulie 1892, a studiat filosofia la Freiburg, Berlin, München si Berna si a trait, dupa terminarea studiilor, la Berlin ca scriitor si traducator.
A emigrat in Franta in 1933 si a fost membru la Paris al Institutului pentru Studii Sociale, care, apoi, s-a mutat la Geneva si, mai tirziu, la New York. Fugind din fata trupelor germane s-a sinucis la 27 septembrie 1940
la Port Bou, pe granita spaniola.
Cele mai importante lucrari:
Afinitatile elective de Goethe, Originea tragediei germane, Sens unic, Opera de arta in epoca reproducerii mecanice, Copilarie berlineza in secolul al nouasprezecelea.


Jacques Derrida (1930-2004) a studiat filosofia la Scoala Normala Superioara din Paris, unde a si predat apoi (1965–1984). Dupa 1970, si-a impartit timpul intre Paris (EHESS) si Statele Unite (cursuri si conferinte la Johns Hopkins, Yale, Irvine). Initiator al deconstructiei ca strategie de lectura / critica – aplicata deopotriva filosofiei clasice, literaturii, discursului stiintelor umane, dreptului, politicii ori arhitecturii – el porneste in formularea pozitiilor sale de la recitirea textelor majore ale metafizicii, in felul facut posibil de gindirea lui Heidegger si semiologia lui Saussure (si de asemenea de autori precum Nietzsche, Freud, Bataille ori Blanchot). Unul din cei mai originali ginditori ai secolului XX, Derrida a demonstrat pe larg cum idealul de coerenta si claritate al discursului in sens clasic (metafizica acestuia) e minat de aporiile sale constitutive, in a caror escamotare / stergere rezida chiar producerea sa.