Divina Comedia. Inferno/Divina Comedie. Infernul

Traducere şi comentarii de Marian Papahagi • Cu o prefaţă de Irina Papahagi • Ediţie îngrijită, introducere şi completarea comentariilor de Mira Mocan

„Infernul în traducerea lui Marian Papahagi aduce la lumină una dintre acele «urme», sau «semne», de poezie și tradiție literară ce pot fi trezite de textul dantesc în memoria culturală a cititorului, punând în dialog originalul cu limba «nouă» care îl găzduiește. Versiunea de față ne arată, în felul acesta, că traducerea poate deveni cu adevărat o «tălmăcire» (după cum ne amintește Irina Papahagi, în Prefața ei, că îi plăcea lui Marian Papahagi să spună), adică o operațiune hermeneutică, de interpretare, care stabilește o «relație vie» între original și textul «nou». Aceasta poate reda viața – după cum afirma Walter Benjamin – acelor semnificații latente ale originalului care ies la lumină doar prin contactul cu potențialul semantic al unei alte limbi, astfel încât întâlnirea textului original cu noua limbă ajunge să fie chiar una dintre forțele vitale ce garantează «supraviețuirea» marilor opere clasice în cultura tuturor timpurilor.“ — MIRA MOCAN

Pe copertă: Sandro Botticelli, Dante și Vergiliu intrând în al optulea cerc al infernului (sfârșitul sec. XV)

1265: DANTE ALIGHIERI, fiul lui Alighiero di Bellincione şi monna Bella (despre care nu se cunosc detalii şi care a murit înainte de 1275), se naşte la Florenţa, necunoscîndu-­se data exactă (se presupune între 21 mai şi 20 iunie), într-­o familie din mica nobilime. Familia de tradiţie guelfă (adică ataşată facţiunii politice propapale) trece prin declinul economic declanşat de transformările sociale petrecute în cadrul Comunei (oraşul-­stat caracteristic Italiei la sfîrşitul Evului Mediu), care au dus la ascensiunea clasei comercianţilor şi a artizanilor. Florenţa era cel mai prosper stat din Toscana, care a cunoscut o rapidă dezvoltare economică datorită extinderii traficului comercial, a expansiunii societăţilor meşteşugăreşti, axate pe obiecte de lux, şi nu în ultimul rînd datorită unei mari concentrări de capital financiar (deşi cămătăria era considerată un păcat grav). Fiul lui Alighiero a fost botezat foarte probabil cu numele Durante. Studiile, începute la vîrstă timpurie, se înscriu în linia tradiţională, şi anume studiază gramatica şi retorica cu un doctor puerorum. Prima figură importantă în formarea tînărului Dante este Brunetto Latini, important reprezentant al enciclopedismului medieval, autor al celebrei enciclopedii scrise în franceză Trésor, sintetizată în italiană sub titlul de Tesoretto. Dante îşi manifestă dragostea faţă de «maestrul» său în cîntul XV din Infern («ce mă­nvăţa odinioară cum / pătrunde ­un muritor în veşnicie»), dragoste ce nu l-­a împiedicat să-­l pedepsească pe Brunetto printre cei care au păcătuit împotriva naturii (sodomiţi). Între cei doi se creează un raport pedagogic liber, Dante nu a studiat într-­o formă instituţionalizată cu Latini, purtînd doar îndelungi conversaţii. Adolescentul intră apoi în contact cu tînăra poezie în limba italiană (limbă denumită pe atunci «vulgară» spre a o deosebi de limba cultă, care era latina) şi cu rimatorii florentini, frecventînd mediile intelectuale ale oraşului.

1270-1273: După moartea mamei sale, tatăl se recăsătoreşte cu Lapa di Chiarissimo Cialuffi, cu care va avea doi copii.

1274: O întîlneşte la vîrsta de 9 ani, potrivit celor afirmate în Vita Nuova, pentru prima dată pe Beatrice, fiica gentilomului Folco Portinari. Documentele care atestă existenţa reală a Beatricei sunt extrem de puţine, astfel încît s­a ajuns chiar la ipoteza existenţei sale exclusiv literare. Unicul document cert este testamentul lui Folco Portinari din 1287 prin care acesta îi lasă o moştenire fiicei Bice, măritată cu Simone de' Bardi. Anumite elemente biografice precum data naşterii, data morţii, întîlnirea cu Dante, salutul dat acestuia provin din prima operă a autorului. Beatricei îi va dedica Vita Nuova, în care elementele biografice se contopesc cu trăsăturile ideale: pe ea o reprezintă «mirabila doamnă» care va deveni figura centrală a întregii opere a ilustrului florentin.

1277: Se stipulează contractul matrimonial (de fapt, un fel de logodnă oficială) între Dante şi Gemma di Manetto Donati, care descindea dintr-­o ramură secundară a familiei Donati ce va conduce facţiunea guelfilor negri.

1281: Moare tatăl, lăsîndu-­i lui Dante o modestă moştenire care îi permite să se dedice studiului şi vieţii politice.

1283: Scrie primul sonet din Vita Nuova şi intră în contact cu alţi tineri poeţi florentini, printre aceştia şi Guido Cavalcanti care îi va deveni bun prieten. Guido Cavalcanti (1255-1300) a fost un important poet filozof al Dulcelui Stil Nou, din poeziile căruia reiese o reprezentare tragică a iubirii, cu abordări doctrinare (de origine averroistă) şi ermetice. Dante îi dedică Viaţa Nouă (cf. cap. XXX), însă numele acestuia nu apare citat în operă.Are loc a doua întîlnire cu Beatrice (Dante are optsprezece ani).

1284: Poartă o bogată corespondenţă, îndeosebi pe teme poetice, cu Guido Cavalcanti, Dante da Maiano, Lapo Gianni. Doi dintre aceştia, Cavalcanti şi Lapo Gianni, alături de Dante, Cino da Pistoia, Dino Frescobaldi, Gianni Alfani sunt reprezentanţii Dulcelui Stil Nou (1280-1310), o mişcare literară care a apărut la Florenţa şi care elaborează o nouă concepţie despre iubire. Poetul bolognez Guido Guinizzelli este considerat precursorul Dulcelui Stil Nou, iar canţona acestuia Al cor gentil rempaira sempre amore, în care teoria iubirii explică etic şi metafizic adoraţia faţă de femeie, devine manifestul noii orientări literare.

1285: Se căsătoreşte cu Gemma Donati, cu care va avea 4 copii: Giovanni (probabil primul născut, care a murit înainte de 1332), Pietro (autor al unor poezii şi al unui important comentariu, Comentarium, al Divinei Comedii) Jacopo (autor al unui capitol în versuri - componiment poetic în terţine, intitulat Divisione, care este un rezumat al Comediei, şi al unui comentariu al Infernului, intitulat Chiose - adică Glose), Antonia (care s-­a călugărit sub numele de Beatrice). După unii biografi ar fi avut însă doar trei copii.

1286: Dante se află la Bologna, unde va rămîne, se pare, pînă la începutul lui 1287. Aici începe, probabil, să lucreze la redactarea celor două opere în versuri Fiore şi Detto d'amore, care reprezintă transpunerea în italiană a celebrului poem alegoric Roman de la Rose, operă începută de Guillaume de Lorris (1237) şi terminată de Jean de Meung (1275-1278). Atribuirea paternităţii celor două opere lui Dante nu este unanim împărtăşită de exegeţi.

1287: Beatrice se căsătoreşte cu bancherul Simone de' Bardi.

1289: Dante participă la bătălia de la Campaldino (11 iunie) împotriva ghibelinilor (facţiune care susţinea puterea imperială şi era adversară declarată a Bisericii) care sunt înfrînţi de guelfi precum şi la bătălia de la Caprona (16 august) împotriva trupelor pisane conduse de Guido da Montefeltro. Pisa, cetate marinară, era concurenta şi duşmana tradiţională a Florenţei. Oraşul ghibelin prosper, protejat de împăratul Frederic II, a fost mereu rîvnit de Florenţa pentru ieşirea la mare.

1290: La 8 iunie moare Beatrice. Dante suferă o criză gravă. Trebuie menţionat faptul că în viaţa reală, precum reiese din Vita Nuova, cei doi nu şi-­au vorbit niciodată, relaţia dintre ei limitîndu-­se la două întîlniri (Dante avînd 9 şi 18 ani) şi la un salut din partea lui Beatrice la a doua întîlnire. Potrivit relatărilor din Vita Nuova şi Convivio, această cumplită criză îl va îndrepta către lectura operelor lui Boetius şi Cicero şi către studiul temeinic al filozofiei. El începe să frecventeze şcolile franciscanilor de la Biserica Santa Croce şi pe cele ale dominicanilor de la Biserica Santa Maria Novella, unde accesul laicilor era permis doar la lecţiile de teologie morală şi la dezbaterile în cadrul cărora faimoşi teologi răspundeau întrebărilor din public. Dante trece în această perioadă printr­un proces intens de îmbogăţire şi perfecţionare a cunoştinţelor filozofice şi teologice, care îi va conferi formidabila cultură enciclopedică oglindită în operele sale. El se apleacă cu asiduitate asupra textelor fundamentale ale scolasticii, parcurgînd operele lui Albertus Magnus, Toma d'Aquino, Sfîntul Bonaventura etc. şi îşi formează o proprie viziune filozofico-­teologică.

1294: Benedetto Caetani este ales papă sub numele de Bonifaciu VIII după abdicarea lui Celestin V. Cu alegerea noului papă se risipesc toate speranţele de întoarcere a Bisericii la idealurile pauperiste (o reîntoarcere la simplitatea evanghelică pentru a elimina corupţia şi opulenţa din sînul Bisericii şi pentru a reinstaura supremaţia bogăţiei spirituale), întărindu-­se dimpotrivă viziunea teocratică centrată pe puterea temporală. De­a lungul pontificatului său, Bonifaciu a emanat o serie de bule care formulau principiul primatului universal al papei, în faţa căruia trebuiau să se supună, fără excepţie, şi suveranii. Bonifaciu VIII, considerat responsabil pentru corupţia Bisericii, pentru sprijinirea făţişă a guelfilor negri şi, implicit, căderea politică a guelfilor albi, iar ca urmare şi pentru exilul lui Dante, va fi ţinta constantă a polemicii marelui florentin: «Aşa curînd te-­ai săturat de-­averea / de dragul cui să-­nşeli avut-­ai nas / mireasa dobîndită cu puterea ?» (Infernul, XIX, 55­57) sau «prinţul marei clici de farisei», «căci doar creştinii i-­au fost veci duşmani» (Infernul, XXVII, 85, 88). Dante nu-­l poate condamna la pedeapsa eternă a Infernului, deoarece călătoria sa în lumea de dincolo este plasată în 1300, cînd Bonifaciu era încă în viaţă, dar prin personajul Guido da Montefeltro (Infernul, XXVII) demască o parte din nelegiuirile comise de papă, astfel încît prin contele ghibelin este condamnat simbolic şi Bonifaciu la flăcările eterne în care sunt învăluiţi sfătuitorii de rele din cea de-­a opta bolgie. În această perioadă începe compunerea rimelor doctrinale (Voi che'ntedendo il terzo ciel movete; Amor che ne la mente mi ragiona care vor fi comentate în Convivio), dar şi a sonetelor comico-­realiste ale tensonului (schimb de sonete) cu Forese Donati. Prietenia dintre cei doi este evocată în cînturile XXIII­XXIV din Purgatoriu. Forese era fratele Piccardei Donati, care apare ca suflet beát în Paradisul, şi al lui Corso Donati, conducătorul guelfilor negri şi unul dintre duşmanii înrăiţi ai lui Dante (considerat, alături de Papa Bonifaciu, responsabil pentru alungarea guelfilor albi din Florenţa şi pentru propriul exil).

1294-1295: Scrie Vita Nuova (Viaţa Nouă), operă în care reciteşte şi comentează, în lumina iubirii pentru Beatrice, dar şi în cea a morţii acesteia, 31 de poezii alese din producţia poetică a deceniului precedent.

1295: Din acest an pînă la sfîrşitul secolului implicarea în viaţa politică va ocupa rolul fundamental în biografia autorului. Giano della Bella, figură importantă a vieţii politice florentine, descendent al unei nobile familii ghibeline, dar care a trecut de partea guelfilor din raţiuni pur politice, promulgase în timpul prioratului său, la 18 ianuarie 1293, aşa-­zisele Ordinamenti di Giustizia prin care se excludea participarea vechii aristocraţii la viaţa publică şi dobîndirea unor funcţii civice în favoarea burgheziei ascendente. În urma schimbărilor aduse de Consiliul general al Comunei, după alungarea lui Giano della Bella, se permitea nobililor, dar nu şi magnaţilor (marea nobilime de tradiţie feudală şi latifundiară), accesul la magistraturile publice prin simpla înscriere într­una din breslele existente. De aceea, pentru a avea acces la o funcţie publică, Dante se înscrie în breasla medicilor şi spiţerilor. Dante va parcurge rapid etapele carierei politice, în ciuda fragilei vieţi sociale şi politice a Florenţei. Deşi se spera că oraşul se va bucura de o perioadă de pace după înfrîngerea ghibelinilor din 1289 (bătălia de la Campaldino), Florenţa a fost supusă unor conflicte personale şi familiale izbucnite între două puternice familii guelfe: Cerchi şi Donati. Curînd neînţelegerile şi certurile au început să degenereze, extinzîndu-­se la nivelul întregului oraş şi, în consecinţă, facţiunea guelfă a ajuns la ruptură, împărţindu-­se în «albi» (cu o viziune politică mai echidistantă între papalitate şi imperiu, cu o linie politică mai apropiată de popor) şi «negri» (filopapali declaraţi, cu o linie politică elitistă). Primii erau conduşi de familia Cerchi, bogaţi negustori cu origini umile, în timp ce «negrii» erau cîrmuiţi de familia Donati, din vechea oligarhie citadină. Dante se va alătura, la început cu o oarecare moderaţie, guelfilor albi.

1295-1296: Este ales în Consiliul Căpitanului Poporului (1 noiembrie 1295-30 aprilie 1296), în Consiliul Înţelepţilor, în Consiliul Celor O Sută (mai 1295-septembrie 1296). Aceste consilii făceau parte din guvernul oraşului şi aveau sarcini bine definite: Consiliul Căpitanului Poporului veghea asupra legalităţii vieţii politice, Consiliul Înţelepţilor era consultat pentru alegerea priorilor şi elabora normele pentru alegerea acestora, iar Consiliul Celor O Sută se ocupa de aspectele economice şi de administrarea banului public. Procesele-verbale din anii 1298-1301 ale diferitelor consilii s-­au pierdut, dar se presupune că, dacă Dante ar fi avut vreo funcţie importantă, vreo referire la aceasta s-­ar fi găsit în alte documente. Dante reapare ca membru al Consiliului Celor O Sută în 1301.

1296: Începe redactarea rimelor petrose (2 canţone şi 2 sextine), care descriu o dragoste dificilă pentru o Doamnă Pietra. Aceste poezii reprezintă un exerciţiu stilistic care reia aşa-­zisul trobar clus al poetului provensal Arnaut Daniel, adică o manieră poetică dificilă, aproape ermetică. În cazul lui Dante acest stil se manifestă nu atît la nivel conceptual, cît la nivelul unei sonorităţi aspre a sunetelor, îndeosebi a rimelor.

1300 mai: Cardinalul Matteo d'Acquasparta este numit legat papal în Toscana şi Romagna, cu sarcina de împăciuitor între cele două facţiuni adverse, însă el va purta o politică ascunsă de favorizare a guelfilor negri.

1300 15 iunie-15 august: Dante este ales unul dintre cei şase priori ai Florenţei. Prioratul, o magistratură publică, era organismul cel mai înalt al Comunei, instituit în 1282, reprezentînd, alături de Căpitanul Poporului, puterea executivă. Priorii, iniţial în număr de trei, apoi de şase, erau aleşi pe o perioadă de 2 luni. Perioada prioratului reprezintă atît culmea, cît şi sfîrşitul carierei politice danteşti. Pentru a linişti animozităţile din ce în ce mai aprinse între guelfii albi şi cei negri şi pentru a salva pacea oraşului, priorii deliberează în data de 24 iunie trimiterea în exil a părţilor turbulente, la Sarzana (albii) şi la Castel della Pieve (negrii), printre care şi pe capii celor două facţiuni, Gentile Cerchi şi Corso Donati şi, odată cu ei, şi pe marele prieten al lui Dante, Guido Cavalcanti. În timp ce guelfii albi se supun hotărîrii de exil, cei negri, bucurîndu-­se de sprijinul legatului papal Matteo d'Acquasparta, în realitate de cel al papei, refuză să plece. Astfel se declanşează un conflict deschis între priori şi Matteo d'Acquasparta (implicit şi între Dante şi papa Bonifaciu VIII) care se termină aparent cu victoria primilor. Aprobarea hotărîrii de exil îi va procura lui Dante alte neplăceri cînd, după terminarea prioratului său, hotărîrea va fi parţial revocată, adică doar pentru «albi», pe 19 august de priorii succesivi, «albii» întorcîndu-­se deci la Florenţa. Anularea hotărîrii de exil, care va declanşa furia papei, a fost, se pare, motivată de grava îmbolnăvire a lui Cavalcanti, care va muri la puţine zile după reîntoarcerea sa în patrie (29 august). Revocarea a fost evident o eroare politică ce sublinia poziţia părtinitoare a priorilor, iar Dante, conştient de consecinţe, se disociază de această decizie.

1301 iunie: Bonifaciu VIII exercită o presiune puternică pentru a obţine prelungirea ajutorului militar (100 de cavaleri) din partea florentinilor, acordat, cu două luni înainte, împotriva familiei Aldobrandeschi. Dante, în calitate de membru al Consiliului Celor O Sută, se opune cu fermitate acestei solicitări. Consiliul votează în favoarea continuării sprijinului militar, fapt ce îl izolează pe Dante de restul membrilor Consiliului şi îi va crea imense probleme în viitorul imediat.

1301 septembrie: Papa decide să trimită la Florenţa un alt mediator de pace în persoana lui Charles de Valois, fratele regelui Franţei, Filip cel Frumos. Bonifaciu VIII, filofrancez, solicită un ajutor armat de la rege pentru a interveni în războiul care se purta pentru regatul Siciliei între aragonezi şi francezi (Casa d'Anjou). În realitate, scopul papei era acela de a oferi sprijin guelfilor negri, aliaţii lui, pentru a recîştiga puterea politică la Florenţa şi pentru a­i alunga pe guelfii albi.

1301 octombrie: Dante este unul din cei trei ambasadori trimişi la Roma pentru a-­i solicita Papei să renunţe la trimiterea lui Charles de Valois ca împăciuitor la Florenţa, dar acesta din urmă era deja pe drum. Papa îi retrimite la Florenţa pe cei doi ambasadori, dar îl reţine pe Dante la Roma, considerîndu-­l prea influent, deci periculos. (După alţi biografi această misiune diplomatică ar fi avut loc în 1300, anul primului Jubileu).

1301 noiembrie: Charles de Valois intră în Florenţa permiţînd guelfilor negri să preia puterea. Dante află de înfrîngerea suferită de guelfii albi în drum spre Florenţa, unde nu se va mai întoarce niciodată, fiind constrîns la o umilitoare peregrinare care a durat 20 de ani. Este foarte dificilă stabilirea unei cronologii şi topografii exacte a acestei peregrinări.

1302 ianuarie: La Florenţa, aflată în mîna guelfilor negri, sunt pornite persecuţii feroce împotriva guelfilor albi. În procesul care li se intentează acestora, Dante este acuzat de fraudă, corupţie, extorcare de bani şi bunuri. Chemat să se disculpe, Dante refuză cu demnitate să se prezinte dinaintea unui tribunal mincinos. Este condamnat în contumacie de judecătorul Cante dei Gabrielli da Gubbio, în data de 27 ianuarie, la plata unei amenzi usturătoare de 5000 de florini, la doi ani de exil şi la interdicţia pe viaţă de a mai ocupa funcţii publice.

1302 martie: Pactul de la Gargonza între guelfii albi şi ghibelini; încheierea pactului va duce la o atitudine şi mai înverşunată din partea «negrilor». În noua circumstanţă, neprezentîndu-­se la Florenţa pentru a-­şi plăti amenda, Dante, împreună cu alţi 14 imputaţi, este condamnat la moarte prin ardere pe rug şi la confiscarea averii.

1302 iunie: Participă la San Godenzo la întîlnirea dintre «albii» exilaţi şi căpeteniile ghibeline din Toscana care avea ca scop organizarea unei campanii militare împotriva «negrilor» pentru a restabili puterea «albilor» la Florenţa. Deziluzionat de lipsa de calitate morală şi organizatorică a exilaţilor, Dante se va distanţa de ei preferînd să caute o găzduire demnă pe lîngă curţile senioriale din Italia de nord.

1302 noiembrie: Bonifaciu emite bula papală Unam sanctam prin care se proclamă superioritatea puterii spirituale asupra celei temporale: prima este condusă de Biserică prin papă, a doua este condusă în favoarea Bisericii prin rege, dar la indicaţiile papei. Relaţiile papei cu regele Franţei se deteriorează cînd acesta din urmă vrea să extindă impozitele statale şi asupra bunurilor Bisericii. Bonifaciu îl excomunică pe rege în 1302, iar în 1303 Filip cel Frumos trimite o expediţie condusă de ministrul său Guillaume de Nogaret care îl face prizonier pe papă la palatul din Anagni. Bonifaciu VIII moare în 1303 la puţin timp după eliberarea sa.

1303: În prima parte a anului Dante se află probabil la Forlě, la Scarpetta degli Ordelaffi, seniorul oraşului, pentru a căuta ajutor în vederea campaniei împotriva «negrilor». În a doua parte a anului merge la Verona, la seniorul oraşului Bartolomeo della Scala, în acelaşi scop.Începe redactarea în limba latină a tratatului, rămas neterminat, De vulgari eloquentia (Despre arta cuvîntului în limba vulgară, 1303-1305). Proiectul iniţial prevedea redactarea a patru cărţi, dar autorul întrerupe tratatul la capitolul XIV din cartea a doua. Spiritul eclectic al lui Dante se manifestă din plin în acest tratat lingvistic, care dobîndeşte însă conotaţii multiple: conţine ante litteram elemente de lingvistică generală, şi se poate defini şi ca un tratat de filologie romanică, un manual de literatură comparată şi un tratat de poetică şi retorică. Dante inaugurează aşa-­zisa questione della lingua, o dezbatere­dispută care va dura secole asupra caracteristicilor limbii literare italiene (deja Dante a ilustrat 13 dialecte în De vulgari eloquentia).

1304: Dante se întoarce în Toscana, probabil la Arezzo. Noul papă Benedict XI îl numeşte pe cardinalul Niccolň da Prato mediator de pace al facţiunilor adverse din Florenţa. Dante scrie Epistola I, în care exilaţii «albi» îşi declară încrederea în misiunea pacifică a cardinalului, misiune care însă eşuează.Moare Benedict XI, iar scaunul pontifical este ocupat de Clement V, arhiepiscop de Bordeaux, cel care va transfera în 1309 sediul pontifical la Avignon.Dante scrie Epistola II, de fapt o scrisoare de condoleanţe adresată conţilor Oberto şi Guido da Romena pentru moartea unchiului lor Alessandro. Dante nu poate vizita familia îndoliată din cauza situaţiei economice precare în care se afla, astfel încît în spatele acestor rînduri se ascundea şi solicitarea unui ajutor financiar.Are loc bătălia de la Lastra din 20 iulie: guelfii albi exilaţi atacă Florenţa; Dante, nefiind de acord cu această decizie, se disociază definitiv de tovarăşii de exil. Bătălia se încheie cu victoria guelfilor negri. Dante renunţă la ideea de a se întoarce în Florenţa cu ajutorul armelor şi părăseşte Toscana.Apoi, dar în acelaşi an, Dante este probabil la Treviso, ca oaspete al contelui Gherardo da Camino, seniorul oraşului între anii 1283 şi 1306. Se naşte Francesco Petrarca.

1305: Lucrează la redactarea celui de­al doilea tratat, de data aceasta unul filozofic şi scris în italiană (limba «vulgară»), şi acesta nefinalizat, Convivio (Ospăţul, 1304-1307), care trebuia să comenteze 14 canţone. Din proiectul iniţial (introducere plus 14 cărţi) autorul realizează doar introducerea şi 3 cărţi. Acest tratat se voia o enciclopedie, un «banchet» cultural (în tradiţia anticelor banchete ale înţelepciunii) cu multe «bucate» filozofice oferite noului public vorbitor de limbă vulgară. Dante spera ca prin cele două tratate să reuşească să-­şi consolideze şi faima de autor doct prin care să poată obţine, desigur, revocarea exilului. Din păcate Florenţa nu-­şi apreciază marele scriitor, şi această cale de întoarcere rămîne doar o iluzie. Dante descrie în Convivio (I, III, 4­5), într-­un fragment de o amărăciune dezolantă, statutul său de exilat: «pedeapsa, zic, a exilului şi a sărăciei, pentru că cetăţenilor din preafrumoasa şi vestita fiică a Romei, Florenţa, le-­a fost placul să mă alunge din sînul ei dulce - unde născut şi hrănit am fost pînă în culmea vieţii mele şi unde, cu îngăduinţa ei, doresc din toată inima să-­mi odihnesc sufletul ostenit şi să-­mi sfîrşesc zilele ce mi-­au fost hărăzite. Aşadar, am umblat pribeag prin mai toate locurile unde răsună acest grai, aproape cerşind şi arătînd, împotriva dorinţei mele, urgia soartei de care adesea pe nedrept este socotit vinovat cel lovit. În adevăr, am fost o corabie fără de pînză şi cîrmă, purtată spre felurite porturi, limanuri şi ţărmuri de vîntul uscat pe care-­l exală amarnica sărăcie.»

1306: Dante îşi continuă peregrinările, se pare, în Veneto. Ca şedere atestată rămîne cea din Lunigiana, teritoriu cuprins între actualele regiuni Toscana şi Liguria, la marchizii de Malaspina, familie guelfă. Pentru marchizi, care nu prea ştiau carte, prezenţa lui Dante a fost foarte binevenită, încredinţîndu-­i-­se delicata misiune de a media pacea cu episcopul de Luni, cu care familia era în conflict de 20 de ani. Poartă o corespondenţă poetică cu Cino da Pistoia (jurist şi poet al Dulcelui Stil Nou), şi el exilat din Pistoia din cauza apartenenţei sale la facţiunea guelfă; lui îi adresează Epistola III.

1307: Este iarăşi în Toscana, oaspetele contelui Guido di Battifolle (familia Guido era una dintre cele mai vechi familii din Toscana, aparţinînd aristocraţiei ghibeline), la castelul acestuia de la Poppi din valea Casentino. Scrie Epistola IV adresată marchizului Morello Malaspina, în care îi prezintă canţona Amor, da che convien pur ch'io mi doglia.

1308: Este la Lucca, oaspete al unei misterioase nobile doamne Gentucca, amintită în cîntul XXIV din Purgatoriul.Începe redactarea capodoperei sale intitulate Comedia (poate chiar începînd din 1307, din momentul întreruperii tratatului filozofic Convivio, fiind deja prins de concretizarea amplului proiect al poemului). Epitetul «divina» va fi dat ulterior de Boccaccio în lucrarea Trattatello in laude di Dante şi apare pentru prima dată într­o ediţie din 1555. Ideea poemului apare deja profetizată în ultimul capitol al Vieţii Noi. Ficţiunea poetică a Divinei Comedii are la bază o alegorie fundamentală generală - călătoria în lumea de dincolo. Aceasta are ca scop descrierea istoriei reale a eului­ călător care, traversînd experienţa păcatului (Infern) şi a purificării (Purgatoriu), ajunge la condiţia privilegiată a înţelegerii ordinii divine (Paradis). Beatrice reapare ca personaj­simbol al credinţei, asumînd funcţia de călăuză în Paradis, după Vergiliu - simbol al raţiunii, călăuză fidelă şi înţeleaptă a lui Dante în Infern şi Purgatoriu.Redactarea Infernului se înscrie cu aproximaţie în perioada 1308 (1307 ?)-1309.Henric VII de Luxemburg (Arrigo VII) este ales rege al Germaniei. El va încerca să restaureze gloria Sfîntului Imperiu, din care, teoretic vorbind, Italia făcea încă parte. Dante a avut o imensă admiraţie pentru el, sperînd că va deveni salvatorul Italiei şi totodată cel care îi va redeschide lui porţile Florenţei.

1309: Henric VII este încoronat la Aachen, în Germania, pe 6 ianuarie.

1309-1310: Este posibil ca Dante să fi făcut o călătorie la Paris, după afirmaţiile istoricului Giovanni Villani şi ale lui Boccaccio.

1310: Compune celebra Epistola V adresată principilor şi poporului italian pentru a-­l primi pe Henric VII cum se cuvine, celebrînd misiunea sa salvifică. Dante începe probabil să lucreze la a doua cantică a Divinei Comedii, Purgatoriul.Henric VII ajunge în Italia de nord.

1311: Dante este din nou oaspetele contelui Guido di Battifolle, la Poppi. Scrie Epistola VI adresată florentinilor cărora le reproşează rezistenţa arătată împăratului şi Epistola VII adresată chiar lui Henric VII, în care îl îndeamnă să nu mai rămînă în nordul Italiei, ci să coboare în Toscana.Tot la Poppi scrie, în numele contesei di Battifolle, şi Epistolele VIII, IX şi X, adresate împărătesei Margareta de Brabant, soţia lui Henric VII.

1312 martie: Henric VII ajunge în Toscana, probabil la Pisa, unde va merge şi Dante pentru a-­şi prezenta omagiile. Aici se va întîlni cu foarte tînărul Francesco Petrarca, ce îşi însoţea tatăl în acelaşi scop.

1312 iunie: Henric VII este încoronat de legaţii papali (Clement V fiind la Avignon) în Bazilica San Giovanni in Laterano ca Împărat al Sfîntului Imperiu Roman, primul împărat german încoronat de papă după marele Frederic II de Hohenstaufen (1220).

1312 septembrie: Împăratul asediază Florenţa.

1313: Henric VII retrage asediul Florenţei; lovit de malarie va muri brusc pe 24 august la Buonconvento. Cu moartea acestuia, se risipesc atît speranţele politice ale lui Dante, cît şi posibilitatea lui de a se întoarce la Florenţa.Dante pleacă la Verona unde va fi, pînă în 1318, oaspetele lui Cangrande della Scala, considerat principele ideal în ochii lui Dante, datorită curajului său şi activităţii de mecena. Autorul îi creionează un portret pozitiv în Paradisul (XVII, 76­93). Se naşte Giovanni Boccaccio.

1314: Moare Papa Clement V. Dante scrie cu această ocazie Epistola XI către cardinalii reuniţi în conclav, îndemnîndu-­i să aleagă un papă italian care să reinstaleze Curia papală la Roma. Dante îl pedepseşte pe Clement în cercul infernal al simoniacilor.

1315: Potrivit unei vechi tradiţii, de sărbătoarea Sfîntului Ioan guvernul din Florenţa îi graţia pe unii condamnaţi, în general hoţi şi răufăcători. În acest an graţierea se extinde şi la exilaţii politici, aceştia primind posibilitatea de a se reîntoarce în patrie dacă plătesc o amendă şi dacă participă la procesiunea de penitenţă din Baptisteriu. În Epistola XII scrisă unui prieten florentin, Dante, care devenise deja un cărturar de mare renume în toată Italia, îşi exprimă dezacordul şi indignarea faţă de condiţiile umilitoare impuse: «Oare asta este binevoitoarea chemare, prin care, după ce a îndurat surghiun timp de aproape cincisprezece ani, e chemat iarăşi în patrie Dante Alighieri ? Asta a meritat oare nevinovăţia lui, limpede pentru orişicine ? Asta, sudoarea şi munca fără răgaz a strădaniilor cărturăreşti ? [...] Departe fie de un om care propovăduieşte dreptatea, ca, după ce a îndurat nedreptăţi, să plătească din banii săi, ca unora care ar fi binemeritat de la el, tocmai acelora care l­au nedreptăţit.» Astfel, neprezentîndu-­se la Florenţa, pe 6 noiembrie este din nou condamnat la moarte, împreună cu fiii săi, şi la confiscarea bunurilor.

1316: Lucrează deja la redactarea Paradisului, cantică pe care o dedică, prin Epistola XIII (a cărei autencitate este încă pusă sub semnul îndoielii) lui Cangrande della Scala. Dante oferă aici un comentariu al primului cînt din Paradis, precum şi o ilustrare a sensului general al poemului. Ultima cantică va fi împărtăşită publicului doar după moartea lui Dante, în 1322, de către fiii acestuia, după ce ultimele 13 cînturi au fost găsite în mod miraculos la opt luni de la moartea poetului. Dante a fost cel care, potrivit biografiei lui Boccaccio, i-­a indicat în vis fiului Jacopo locul unde se găseau manuscrisele, în van căutate pînă atunci.Începe să lucreze şi la tratatul politic De Monarchia, scris în latină, prin care dorea să apere drepturile Imperiului împotriva pretenţiilor ridicate de Biserică. Dante condamnă doctrina teocratică care îi dădea Bisericii dreptul de a conferi autoritate împăratului, susţinînd că autoritatea acestuia vine direct de la Dumnezeu şi nu de la papă. Proclamă deci răspicat că cele două puteri, cea spirituală şi cea temporală, sunt independente.

1317: Infernul şi Purgatoriul, care circulau deja în formă manuscrisă, încep să fie cunoscute.

1318: Se stabileşte la Ravenna ca oaspete al lui Guido Novello da Polenta, seniorul oraşului între anii 1316 şi 1322. Vor veni la Ravenna şi cei trei copii, Pietro, Jacopo şi Antonia (suor Beatrice), care vor rămîne alături de Dante pînă la moarte.

1319: Scrie cele două Eglogae în latină, o corespondenţă poetică cu profesorul bolognez Giovanni del Virgilio.

1320: Scrie Quaestio de aqua et terra, care este de fapt transcrierea disertaţiei cosmologice pe care a ţinut-­o la Biserica Sant'Elena din Verona la începutul aceluiaşi an (20 ianuarie).

1321: Este trimis de Guido Novello în misiune diplomatică la Veneţia pentru a aplana conflictele din ce în ce mai acute dintre cele două oraşe. Se îmbolnăveşte grav de febră malarică în timpul călătoriei de întoarcere la Ravenna.Moare la cîteva săptămîni după aceea, în noaptea de 13 spre 14 septembrie (13 septembrie potrivit epitafurilor, 14 potrivit lui Boccaccio). La dorinţa lui Guido Novello i se organizează funeralii solemne, fiind înmormîntat la mănăstirea San Francesco din Ravenna.La puţin timp după moartea lui Dante, florentinii au început să reclame corpul ilustrului poet pentru a fi readus în patrie. Papa Leon X (Giovanni di Lorenzo de' Medici) a aprobat în 1519 cererea florentinilor de a preleva osemintele pentru a fi duse la Florenţa. Dar în momentul deschiderii sarcofagului, acesta a fost găsit gol: fraţii franciscani luaseră osemintele şi le ascunseseră, aşa încît rugăminţile de restituire ale florentinilor au rămas neascultate. Rămăşiţele lui Dante se odihnesc şi astăzi la Ravenna, în mausoleul în stil neoclasic, comisionat de cardinalul Luigi Valente Gonzaga şi construit în 1781 de arhitectul Camillo Morigia.La Florenţa, după solicitările seculare vane ale osemintelor, a fost ridicat în 1829 un cenotaf în stil neoclasic în Biserica Santa Croce.