Divinul

A scrie o carte despre Dumnezeu reprezinta o incercare temerara, pe care multi o vor privi cu circumspectie. Celui ce se declara ateu, o cercetare precum cea de fata i se va parea inutila de vreme ce l-ar confrunta cu obiectul negatiei sale. Cel credincios ma va intreba, probabil: „ce rost are sa incerc sa Il scrutez pe Cel-Vesnic atunci cand ma simt supravegheat, ocrotit si iubit de El?”.

Ce as putea raspunde? Celui ce crede cu adevarat i-as putea atrage atentia ca actul fundamental de a gandi Divinul este consubstantial ratiunii insesi, ca incercarea mea de „a-L intelege” are menirea de a ma apropia de esenta-I atotcontinatoare[1]. Celui ce-I neaga existenta i-as putea spune ca simpla negatie nu e suficienta. Daca presupune ca Dumnezeu nu exista, ar trebui sa motiveze de ce „nu exista” si sa sugereze care poate fi sensul acestei lumi pe care o sesizez si a carei prezenta nu poate fi contestata.

De ce „nu poate fi contestata”? voi fi intrebat imediat, iar raspunsul meu va veni prompt: intrucat ceva exista neindoielnic, si anume gandul fiintei mele (de aici si de acum), gand ce imi atesta prezenta imediata si concreta, asa cum profund a demonstrat Descartes.