Eseuri. Cartea a doua

La 50 de ani de la prima publicare integrală a Eseurilor lui Montaigne în limba română, Editura Humanitas oferă cititorilor o nouă traducere a acestei opere fundamentale, semnată de Vlad Russo. Noua versiune, deopotrivă riguroasă și firească, urmărește să-l aducă pe Montaigne mai aproape de spiritul vremii noastre, oferindu-i cititorului o adevărată bucurie a lecturii. Ea este programată să apară în trei volume, fiecare cuprinzând câte o carte a Eseurilor.

„Aceste eseuri vor fi citite cât timp vor exista oameni care iubesc adevărul, forța și simplitatea. Opera lui Montaigne este piatra de încercare a unui spirit ales. Celui căruia nu-i place s-o citească spuneți-i că suferă de un viciu al inimii sau înțelegerii; aproape că nu e problemă pe care el să n-o fi cercetat pe toate fețele, rămânând la fel de convingător întotdeauna. Contradicțiile operei sale sunt imaginea fidelă a contradicțiilor înțelegerii omenești. El își urmărește ideile fără nici o artă: puțin îi pasă de unde pornește, cum înaintează sau unde sfârșește. Spune lucrul care-l frământă aici și acum. Nu e nici mai închegat, nici mai dezlânat când scrie decât e când gândește sau visează… El ni se arată sub cele mai felurite chipuri: când bun, când desfrânat, când îngăduitor, când înfumurat, când bănuitor sau supersti?ios. Dar, orice-ar spune, interesează și instruiește.“ — DENIS DIDEROT

„Văd că filozofii pyrrhonieni nu-și pot prezenta doctrina generală în nici un fel de rostire: lor le-ar trebui un nou limbaj. Al nostru e alcătuit în întregime din propoziții afirmative, care lor le sunt de tot nesuferite. Astfel, când rostesc «Mă îndoiesc», sunt strânși numaidecât cu ușa pentru a fi făcuți să accepte că măcar de un lucru sunt siguri și-l cunosc, anume că se îndoiesc. De aceea au fost siliți să caute scăpare într-o comparație cu medicina, fără de care poziția lor ar rămâne de neînțeles: când spun «Nu știu» sau «Mă îndoiesc», declară că propoziția se elimină și ea împreună cu restul, la fel ca rubarba, care împinge afară scursurile dăunătoare, eliminându-se și ea în același timp. Această idee e înfățișată mai convingător printr-o întrebare: «Oare ce știu?», pe care am așezat-o ca deviză a unei balanțe.“ — MICHEL DE MONTAIGNE

Pe copertă: Licorna la fântână, detaliu (din seria „Tapiseriile licornei“), 1495–1505, Metropolitan Museum, New York

MICHEL DE MONTAIGNE s-a născut în 1533 în castelul cu același nume aparținând familiei, din regiunea Perigord, aflată în sud-vestul Franței. Era gascon așadar și – cum altfel? – extrem de mândru de originea sa, fără a-i ignora cusururile. Primii ani i-a petrecut pe domeniul familial, bucurându-se de o educație cum în Franța nu se mai văzuse pană atunci: tatăl lui i-a pus un preceptor german care, neștiind limba franceză, i-a vorbit numai în latină, astfel că învățăcelul a ajuns s-o cunoască ca pe o limbă maternă. A urmat apoi cursuri de drept la Toulouse și a audiat prelegerile unor savanți ai vremii la Paris. Era deci menit unei cariere de înalt funcționar, și a și ocupat diferite posturi în administrația orașului Bordeaux. Dar singurul lucru pe care l-a socotit demn de reținut din toată acea vreme a fost întâlnirea din 1558 cu Etienne de La Boetie – de care-l va lega o prietenie legendară, întreruptă brusc de moartea prematură a prietenului, pe care a plâns-o cu un patetism reținut pană la sfârșitul vieții. Nimic de mirare așadar că în 1571 se retrage din toate funcțiile publice și se dedică unui gen literar născut din mintea lui, precum Athena din capul lui Zeus înarmată din cap pană în picioare: Eseul. De-aci înainte, viața lui se va învârti permanent în jurul Cărții pe care o scrie și rescrie neîncetat, vreme de peste două decenii. Cu două pauze revelatoare: o călătorie în Italia, prin Elveția și Germania, despre care ne-a lăsat un jurnal extrem de viu, și alegerea în două rânduri în postul de primar al orașului Bordeaux. Nimic nu-l mai putea îndepărta însă acum de Cartea lui, care topea întreaga experiență trăită de autor, cu ochii larg deschiși, în frămantatele vremi ale Războaielor Religioase și în efervescența fără egal a culturii umaniste. A publicat din ea trei ediții în timpul vieții sale – încheiată în 1592 –, completand-o și revenind mereu asupra fiecărei fraze, sfarșînd prin a lăsa posterității o carte care nu încetează să uimească prin cruditatea cu care observă lumea și, mai ales, pe sine.