Fado Alexandrino

Prefață de Dinu Flămând

De-a lungul a peste patruzeci de ani de viață literară, António Lobo Antunes și-a construit un spațiu psihogeografic singular, inimitabil, pe care îl scrie și rescrie neîncetat. Romanul Fado Alexandrino, apărut în 1983, este o capodoberă bântuită de declin, culpabilitate și pesimism istoric, o antiepopee cu accente burlești care demitizează evenimentul cel mai important al istoriei portugheze din secolul XX – Revoluția Garoafelor din 25 aprilie 1974.

La zece ani de la sfârșitul războiului colonial, cinci foști combatanți de pe frontul din Mozambic se revăd pentru o noapte de beție într-o cârciumă din Lisabona, iar această întâlnire devine prilej pentru un soi de lungă spovedanie labirintică, polifonică, răscolitoare. Cei patru foști camarazi care se confesează căpitanului lor, unic oficiant al acestei agape, rămân mereu, în poveștile relatate sau monologate interior, soldatul, sublocotenentul, ofițerul de transmisiuni și locotenent-colonelul. Pentru ei, existența a devenit un simulacru: sunt bântuiți nu numai de trecutul militar, ci și de propriile lașități și iluzii ratate. Revoluția lor a fost una de mucava, de bâlci, un fals simptom de trezire din letargie al unei societăți învinse. Fado Alexandrino devine astfel cronica unei lumi lipsite de glorie, care trăiește în amăgire, și tocmai juxtapunerea vocilor leagă în modul cel mai neașteptat violența și nostalgia, suferința și deriziunea, cruzimea și vulnerabilitatea.

„Destrămarea tuturor iluziilor este adevăratul final al cărții, dar în subtext figurează și întrebarea dacă tranziția spre normalitate e posibilă după decesul imperiilor și al ideologiilor, în acest peisaj de culori sumbre peste ruinele societăților tradiționale. Cu precizarea obligatorie că Fado Alexandrino nu este nici o oglindă deformată a societății portugheze într-un deceniu de răscruce, nici o fabulă ficțională despre moartea vechilor ideologii la orizontul încețoșat și imprecis al actualității, și nici măcar o carte despre condiția omului; ci este în primul rând o voce puternică de scriitor cu o excepțională capacitate de a investiga existența noastră prin magia limbajului.“ — DINU FLĂMÂND

„Fado Alexandrino este un roman colosal, excesiv, în care observația și descrierea sunt mereu bulversate de un instinct vizionar, adesea fulgurant, și de un imens suflu poetic.“ — Le Monde

„Lobo Antunes, unul dintre cei mai abili realizatori de portret pshologic din lume, redă turpitudinea unei întregi societăți printr-un amestec de voci individuale de o teribilă intensitate.“ — The New Yorker

„Îl consider pe António Lobo Antunes unul dintre cei mai mari scriitori, din toate limbile, ai vremii noastre.“ — Bernard-Henri Lévy

ANTÓNIO LOBO ANTUNES s-a născut în 1942 la Benfica, astăzi un cartier al Lisabonei. Este de formație medic psihiatru, urmând tradiția familiei, dar din 1985 s-a dedicat exclusiv scrisului. În timpul războiului colonial a fost înrolat între 1971 și 1973 în Angola ca medic militar, experiență traumatizantă, care a devenit o temă predilectă a prozei sale. Debutează în 1979 cu romanul Memória de Elefante. Urmează o serie de romane care îl consacră drept cel mai important autor contemporan portughez, printre care: Os Cus de Judas (1979), Conhecimento do Inferno (1980), Fado Alexandrino (1983; Humanitas Fiction, 2024), Întoarcerea caravelelor (As Naus, 1988; Humanitas, 2003), Ordinea naturală a lucrurilor (A Ordem Natural das Coisas, 1992; Humanitas Fiction, 2008), Manualul inchizitorilor (O Manual dos Inquisidores, 1996; Humanitas, 2005), O Esplendor de Portugal (1997), Cuvânt către crocodili (Exortação aos Crocodilos, 1999; Humanitas, 2004), Não Entres Tão Depressa Nessa Noite Escura (2000), Que Farei Quando Tudo Arde? (2001), Bună seara lucrurilor de pe aici (Boa Tarde às Coisas Aqui em Baixo, 2003; Humanitas, 2006), O Meu Nome é Legião (2007), Arhipelagul insomniei (O Arquipélago da Insónia, 2008; Humanitas Fiction, 2011), Pe râurile ce duc (Sôbolos Rios Que Vão, 2010; Humanitas Fiction, 2018), Não É Meia Noite Quem Quer (2012), Caminho Como Uma Casa Em Chamas (2014), Para Aquela que Está Sentada no Escuro à Minha Espera (2016), Până ce pietrele vor deveni mai ușoare ca apa (Até Que as Pedras Se Tornem Mais Leves Que a Água, 2017; Humanitas Fiction, 2019), A Última Porta Antes da Noite (2018), A Outra Margem do Mar (2019), Diccionario da Linguagem das Flores (2020), O Tamanho do Mundo (2022). În 2014, Humanitas Fiction publică Inima inimii, o primă antologie din cronicile antuniene, iar în 2023 Lunga scurtime a vieții, o a doua selecție. Opera lui António Lobo Antunes a fost recompensată cu prestigioase premii și distincții literare internaționale, printre care Premiul France Culture (1996 și 1997), Premiul de Stat al Austriei pentru Literatură (2000), Premiul Uniunii Latine și Premiul Ovidius (2003), Premiul Ierusalim (2005), Premiul Camões (2007), Premiul Juan Rulfo, Premiul José Donoso și Premiul FIL de Literatură în Limbi Romanice (2008), Premiul Internațional Nonino (2014), Premiul Bottari Lattes Grinzane – secțiunea La Quercia (2018). Cărțile sale sunt traduse în peste 30 de limbi.