Frumoasele adormite

Apărut în 1961, Frumoasele adormite este singurul roman al lui Yasunari Kawabata care explorează în mod explicit psihologia atracției sexuale. A stat la baza scenariilor mai multor filme, atât în Japonia, cât și în Occident, cele mai apreciate fiind semnate de Kōzaburō Yoshimura (1968), Hiroto Yokoyama (1995), Eloy Lozano (2001), Vadim Glowna (2006) și Julia Leigh (2011).

Casa frumoaselor adormite este un loc al plăcerilor crepusculare. La lăsarea întunericului, bărbații aflați la apusul vieții vin să petreacă noaptea alături de tinere nevinovate cufundate într-un somn adânc, din care nici o sărutare, nici un gest violent nu le poate trezi. Pasivitatea lor e periculoasă, pentru că reprezintă o permanentă tentație de a depăși limitele impuse, un îndemn corupt la agresiuni doar aparent fără consecințe. Sunt aceste fete jucării, sau victime? Răspunsul nu e niciodată univoc.

„O excepțională operă despre decadență ce răspândește o mireasmă precum cea a fructelor prea coapte, păstrând frumusețea perfecțiunii formale.“ — Yukio Mishima

„Cartea lui Kawabata este un studiu al fantasmelor erotice din mintea unui senzualist atent până la morbidețe atât la miresme și parfumuri, cât și la nuanțele mângâierii, fascinat de unicitatea fiecărui trup de femeie de care se apropie, atașat de cuceririle sale sexuale din trecut... Încăperea unde nu se află decât un pat și un trup adormit, ce poate fi folosit sau abuzat, după bunul-plac al bărbatului, fără martori și deci fără rușine, este o scenă pe care Eguchi se poate vedea așa cum este de fapt – bătrân, respingător și aproape de moarte. Nopțile pe care le petrece cu fetele fără nume nu-i provoacă bucurie sau plăcere fizică, ci melancolie, regret și suferință.“ — J.M. Coetzee

„O meditație încărcată de poezie despre sexualitate și moarte.“ — Financial Times

YASUNARI KAWABATA s-a născut la Osaka, în 1899. În 1924 a absolvit Universitatea Imperială din Tokyo. A debutat în 1925 şi doi ani mai târziu a devenit cunoscut prin nuvela Dansatoarea din Izu (Izu no odoriko; Humanitas Fiction, 2008, 2012). În 1948 şi-a câştigat definitiv notorietatea cu romanul Ţara zăpezilor (Yukiguni; Humanitas, 2007; Humanitas Fiction, 2015, 2018). Este primul scriitor japonez care primeşte Premiul Nobel, în 1968, motivaţia juriului fiind „pentru măiestria lui literară, care exprimă cu mare sensibilitate esenţa spiritului japonez". S-a sinucis în aprilie 1972, la mai puţin de doi ani după moartea prietenului său, scriitorul Yukio Mishima. Printre cele mai cunoscute cărți ale sale se numără Maestrul de go (Meijin, 1951; Humanitas Fiction, 2007, 2014), O mie de cocori (Sembazuru, 1952; Humanitas, 2000; Humanitas Fiction, 2015), Lacul (Mizuumi, 1954; Humanitas Fiction, 2012), Sunetul muntelui (Yama no oto, 1954; Humanitas, 2010; Humanitas Fiction, 2016), Frumoasele adormite (Nemureru bijo, 1960; Humanitas, 2006; Humanitas Fiction, 2014, 2018, 2024), Vechiul oraș imperial (Koto, 1962; Humanitas Fiction, 2009, 2015, 2017), Frumusețe și întristare (Utsukushisa to kanashimi to, 1964; Humanitas, 2000; Humanitas Fiction, 2013, 2018) și romanul apărut postum, Păpădiile (Tanpopo, 1972; Humanitas Fiction, 2015, 2018). O primă selecție din povestirile scrise de Yasunari Kawabata între 1936 și 1958 a fost publicată în colecția „Raftul Denisei" sub titlul Valsul florilor în 2013, iar volumul Povestiri de ținut în palmă (Tenohira no shosetsu), ce reunește povestiri scrise între 1916 și1964, în 2018.