Frumosii nebuni ai marilor orase

Creator al metaforelor, prozator-artist, Fănuş Neagu se bizuie pe efecte stilistice, pe inventivitatea cuvântului.

“În miezul romanului lui Fănuş Neagu ne putem imagina o scenă de teatru pe care urcă, rând pe rând, prezentându-se, personajele, ele anunţă carnavalul: trei zile de petrecere şi par a spune: bucuraţi-vă cu noi, totul e un joc, un spectacol, în curând va cădea cortina, atunci, vom redeveni cu toţii ceea ce suntem. Carnavalul suspendă timpul. În acest timp suspendat, imaginar şi ironic, se petrec aventurile personajelor lui Fănuş Neagu”, scrie Nicolae Manolescu.

“Vorbea singur, adânc încredinţat că mania asta îl va salva de spânzurătoare.

Lua o pară din fructieră şi muşca din ea lacom în cerul gurii lui se aprinse, cu miresme, cu vânt subţire şi cu lună, o livadă din Argeş. Fulgerător şi numai la extremitatea simţurilor, zări spre fundul livezii o fântână veche şi, pe marginea ei, o fată cu sânii goi, probabil avidă de dragoste. Treaz şi bine odihnit, ar fi reţinut imaginea până ce fata ar fi căpătat contur, fiindcă avea o dexteritate uimitoare de-a aduce cu faţa spre lumină şi adevăr siluetele de ceaţă care ne apar pe retină în clipa descântată când ieşim din somn. Excelent dresor sau şarlatan rafinat, îşi concentra întreaga fiinţă ca să le poarte din drumul nesigur al închipuirii până-n zona acoperită de memorie. Şi când ele puneau piciorul aici şi din umbre se schimbau în desene însufleţite, cu identitate precisă, el respira larg, zâmbea răzbunător şi posesiv şi fixa ziua execuţiei, totul în baza legii: nici o femeie până la 30 de ani nu-şi va purta fotografia prin domeniile subconştientului meu fără a fi pedepsită.

Dar în ziua aceea - «21 decembrie, anul una mie nouă sute şaizeci şi opt de lei şi 50 de bani datorie la braseria Athenée Palace» - nu recepta silueta fetei de la fântână. Muşcând din para galbenă şi rece, destinată să-i risipească mirosul de alcool din gură şi să astâmpere agitaţia câinelui pe care-1 purta în stomac, ocoli masa şi apucă acordeonul. ÎI întinse, sprijinindu-1 cu burta. Clapele de sidef şi de ebonite scoaseră scântei de ţipete. El tresări neplăcut”.

Reeditarea volumului Frumoşii nebuni ai marilor oraşe, de Fănuş Neagu, invită la (re)descoperirea unora dintre cele mai frumoase şi inspirate pagini din literatura contemporană românească.

„ O carte ca Frumoşii nebuni... se scrie când eşti tânăr sau mai eşti încă tânăr, zurliu, pus pe petreceri, fulgerat de un potop de speranţe, vesel şi predestinat, măcar în închipuire, izbânzilor. Eram încă tânăr. Şi iubeam zăpezile. Mateiu Caragiale, când a scris Craii de Curtea veche, era pe corzile razachii ale aventurii. De altminteri n-a ajuns niciodată bătrân. François Villon, care-şi scria poemele cu pumnalul în cârciumi logodite cu perdiţia, n-a fost nici el vreodată bătrân. (…)

Frumoşii nebuni cântă dragostea, libertatea şi răzvrătirea. Adică viaţa. Paginile scrise atunci se păstrează ca fumul în crestătura icoanelor potrivite sub candela Timpului. Sunt de zăpadă albastră, de Dunăre neistovită şi umblă-n ele sănii alungite de crivăţ, duhul legendelor şi al gerului care încleştează Bucureştii la margini de Orient şi lângă inima binecuvântată a tinereţii şi a femeilor”, scria  Fănuş Neagu, autorul volumului.

Iar Răzvan Voncu consideră că „Reuşita romanului e cu atât mai remarcabilă, cu cât modelele reale ale celor trei crai (ca şi ale altor personaje) sunt lesne recognoscibile. Radu Zăvoianu, bunăoară, este construit pornind de la modelul cântăreţului Dan Spătaru, Ed Valdara de la cel al fotbalistului Cornel Dinu, iar Raminţki este un alter ego al autorului însuşi. Transformarea lor în «crai» n-ar fi fost posibilă fără o spargere a limitelor realismului, fără o punere între paranteze a convenţiilor romanului tradiţional şi, evident, fără apelul la instrumentele fantasticului”.