Grădinile luminii

Folosim adesea termenul „maniheism”, dar oare cât ştim despre cel de la care provine? Dedicat istoriei lui Mani, romanul Grădinile luminii evocă parcursul unui personaj uitat, care a fost pictor, medic şi filozof în Mesopotamia sasanizilor şi care a oferit, în secolul al III-lea d.H., o viziune profund umanistă şi îndrăzneaţă asupra lumii. Credinţa propovăduită de acest gânditor fascinant încearcă să le înglobeze pe toate celelalte, proclamând existenţa unui Dumnezeu unic, în numele căruia Mani pledează pentru dreptatea universală, abolirea castelor şi, mai presus de orice, toleranţă. Numit de chinezi „Buddha al Luminii”, iar de egipteni „apostolul lui Iisus”, Mani a fost urmat de numeroşi adepţi, dar şi prigonit pe măsură şi a avut parte de un sfârşit de martir. Să nu uităm că de la maniheişti se reclamă, o mie de ani mai târziu, catarii, albigensii, bogomilii, văzuţi ca sectari şi prigoniţi cu înverşunare şi mai ales cu ură, o ură religioasă care şi astăzi, sub alte întruchipări, face atâtea victime…

Amin Maalouf (n. 1949, Beirut) este unul dintre cei mai apreciaţi scriitori francezi contemporani. Creştin melchit după mamă, protestant după tată, vorbind curent araba, franceza şi engleza, a crescut într-un mediu cultivat, unde scrisul reprezenta, sub diverse forme, o preocupare de familie. Istoric prin formaţie, interesat de politică, s-a afirmat ca ziarist la cotidianul libanez An-Nahar în anii ’70. În 1976 a părăsit Beirutul, stabilindu-se la Paris, unde a devenit redactor-şef al ziarului Jeune Afrique. În calitate de ziarist, a călătorit mult, participând la numeroase evenimente importante: asediul Saigonului, revoluţia din Etiopia, războaiele israeliano-arabe, războiul civil din Iran. A debutat ca scriitor în 1983, cu eseul istoric Cruciadele văzute de arabi. I-au urmat curând romanele Leon Africanul (1986), Samarkand (1988), pentru care i s-a decernat Prix des Maisons de la Presse, Grădinile luminii (1991), Primul secol după Béatrice (1992), Stânca lui Tanios (1993), distins în acelaşi an cu prestigiosul Prix Goncourt, Scările Levantului (1996), Periplul lui Baldassare (2000), pentru care i-a fost acordat Premiul Jacques Audiberti d’Antibes, şi Dezorientaţii (2012). A publicat, de asemenea, mai multe volume de eseuri, printre care Identităţi ucigaşe (1998) şi Naufragiul civilizaţiilor (2019). În 2011 a devenit membru al Academiei Franceze. La Editura Polirom au apărut, unele în mai multe ediţii, volumele: Periplul lui Baldassare, Stânca lui Tanios, Primul secol după Béatrice, Grădinile luminii, Leon Africanul, Scările Levantului, Samarkand, Naufragiul civilizaţiilor şi Identităţi ucigaşe.