În căutarea celuilalt. Diplomație, război, memorie

Istoricul Ileana Căzan face parte din acea categorie a oamenilor fundamental generoși, care s-au dedicat din pasiune și cu pasiune științei istorice. Originară dintr-o familie de istorici, părinții fiind Florentina Căzan și Gheorghe Căzan, un medievist și un contemporaneist, ambii profesori la Facultatea de Istorie a Universității București, Ileana Căzan s-a format într-o ambianță intelectuală care i-a îndreptat firesc pașii către profesia de istoric. Absolventă, în 1978, a Liceului „Matei Basarab”, ca șefă de promoție, s-a înscris la cursurile Facultății de Istorie-Filosofie, Secția Istorie, pe care le-a urmat între 1978-1982.

Perioada studiilor universitare a coincis cu anii în care politicile restrictive ale regimului Ceaușescu au vizat tot mai mult restrângerea relevanței științelor umaniste și creșterea importanței celor inginerești și exacte. Ideologizarea excesivă instrumentalizată în anii ‘70 prin Academia de Științe Social-Politice a golit de semnificație importanța cercetării istorice, transformată în anexă a propagandei oficiale a regimului. Totodată, politicile de austeritate de la începutul anilor ’80 s-au extins și asupra institutelor de cercetare istorică, obligate să-și restrângă personalul și să-și reevalueze direcțiile de cercetare astfel încât să corespundă comandamentelor ideologice ale vremii. Sfârșitul perioadei de liberalizare a regimului Ceaușescu a avut un impact direct asupra cercetării istorice prin restrângerea drastică a deplasărilor în străinătate și prin limitarea accesului la literatura istorică occidentală.  Reorganizările de la mijlocul anilor ‘70 au vizat punerea sub control a cercetării umaniste și economisiri prin reduceri de personal. Dacă în octombrie 1974, în cadrul Institutului de Istorie „Nicolae Iorga”, activau 100 de persoane (documentariști, cercetători, traducători, redactori, bibliotecari, dactilografe, personal administrativ), în 1989, în urma pensionărilor, desființărilor și blocării posturilor, numărul se redusese la aproape jumătate, mai exact 55 de posturi.

În acest context, opțiunea unui absolvent al unei Facultăți de Istorie nu putea fi decât învățământul gimnazial și liceal. Mai mult, practica repartițiilor, laolaltă cu închiderea marilor orașe universitare pentru absolvenții cu studii superioare, erau obstacole dificile pentru orice tânăr aflat la început de carieră. Ileana Căzan a absolvit Facultatea de Istorie, în 1982, tot ca șefă de promoție, cu media 10, ceea ce i-a oferit șansa de a alege unul dintre locurile cele mai bune aflate pe lista de repartiții din acel an, fie la Câmpina, fie la Bolintin. Numai că a avut parte de un contracandidat surpriză, fiica unuia dintre scriitorii în vogă ai regimului, R.S., căreia comisia de evaluare i-a acordat media de absolvire 10.30, pentru că deținea funcții de răspundere pe linie de UASCR (Uniunea Asociațiilor Studenților Comuniști din România) și era membră a CC al UTC! Surpriza de ultim moment nu i-a schimbat decizia de a opta pentru școlile din Bolintin Vale și Bolintin Deal, unde a activat ca profesor în învățământul gimnazial și liceal între 1982 și 1986. În 1986, șansa i-a surâs prin deblocarea unui post de cercetare la Institutul „Nicolae Iorga”, pe care l-a ocupat prin concurs.

Începea astfel una dintre cele mai importante perioade de formare profesională, care și-a pus decisiv amprenta asupra direcțiilor de cercetare cărora Ileana Căzan li s-a dedicat cu pasiune și profesionalism în anii în care a activat în cadrul Institutului. În ciuda înghețului ideologic și a supravegherii permanente, la mijlocul anilor ‘80, Institutul se menținuse ca o oază intelectuală în atmosfera tot mai greu respirabilă a dictaturii ceaușiste. O parte a corpului de cercetare era formată din specialiști meritorii, trecuți prin închisorile comuniste, care au fost recuperați și revalorizați la mijlocul anilor ‘60, atunci când regimul comunist a decis să abandoneze primatul științei sovietice în favoarea valorilor naționale.

În istoria Institutului regăsim nume cu rezonanță pentru istoriografia românească, precum Cornelia Bodea, Constantin C. Giurescu, Dan Berindei, Nicolae Stoicescu, Dan Lăzărescu Șerban Rădulescu-Zoner, Paul Cernovodeanu și, nu în ultimul rând, Șerban Papacostea, care a cunoscut în anii ‘50 experiența construirii prin muncă forțată a Canalului Dunăre-Marea Neagră. În anii ‘80, Institutul devenise o adevărată școală, iar istoricii profesioniști din vechea gardă au construit punți de cunoaștere. Ileana Căzan l-a avut ca profesor de limbă germană pe Șerban Rădulescu-Zoner, la rândul său un fost deținut politic. De la Paul Cernovodeanu –  un proscris al anilor ’50 din cauza fratelui transfug, Dan Cernovodeanu -, a deprins gustul pentru studiul istoriei medievale, al călătorilor străini prin Țările Române și al heraldicii, iar cu Șerban Papacostea, omul școală prin excelență, s-a inițiat în tainele paleografiei latine și în implicarea pe care habsburgii au avut-o în afacerile sud-estului european în secolele XVI-XVIII.

Activitatea istoricilor cu „dosare sensibile” a fost în permanență supravegheată de Securitate, fiind posibil ca prezența Ilenei Căzan în anturajul acestora să fi ridicat semne de întrebare. O notă a Securității, din 6 aprilie 1988, recomanda verificarea Ilenei Căzan și furnizarea de informații care să-i probeze conduita morală și buna-credință: „În mod deosebit interesează și modul de implicare în îndeplinirea sarcinilor profesionale, aprecieri din partea conducerii institutului și colegilor de serviciu, dacă este cunoscută cu activitate publicistică de specialitate și prestigiul de care se bucură în rândul istoricilor români, dacă are sau întreține relații cu cetățeni străini, natura acestor relații, comportament moral, deplasări efectuate în străinătate în interes de serviciu și modul în care și-a rezolvat mandatul încredințat, alte date de interes operativ”. Câteva săptămâni mai târziu, la 25 aprilie, sosea și răspunsul la verificarea solicitată. Ileana Căzan, deși era socotită a fi o „persoană îngâmfată”, nu era semnalată cu un „comportament necorespunzător” sau cu relații în rândul cetățenilor străini.

Ileana Căzan a mers pe urmele lui Șerban Papacostea, nu doar prin modul în care și-a legat destinul profesional de cel al Institutului de Istorie „Nicolae Iorga”, dar și prin tema sa predilectă de cercetare: documentele perioadei habsburgice. Ceea ce nota cel din urmă – și anume că „investigațiile și observațiile așternute pe hârtie de birocrația habsburgică fac posibil unul dintre actele istoriografice cele mai cuprinzătoare în domeniul trecutului românesc anterior epocii moderne” – este ceea ce a dovedit din plin nu doar autorul citatului însuși, ci și istoricul sărbătorit în paginile acestui volum.

O altă direcție de cercetare căreia Ileana Căzan i s-a consacrat a fost studiul heraldicii ca mod de reprezentare a realităților politice și culturale. Un domeniu mai mult decât exotic  și pentru care era nevoie de stagii de cercetare în afara granițelor țării. Cum în a doua jumătate a anilor ‘80 România era o țară din care nu prea se putea pleca, singura opțiune care nu ridica semne de întrebare era Uniunea Sovietică. Stagiile de documentare în bibliotecile de la Moscova și Sankt Petersburg, obținute în cadrul săptămânilor de schimb interacademice, i-au prilejuit accesul la o bibliografie occidentală imposibil de găsit la acea vreme în România. Asistăm la un adevărat paradox: pentru a consulta bibliografia occidentală, cercetătorii români trebuiau să călătorească la Moscova.

Căderea regimului comunist, în decembrie 1989, a deschis o nouă etapă în cariera profesională a Ilenei Căzan. După 1990, s-a înscris la doctorat la Facultatea de Istorie, Universitatea București, sub coordonarea profesorului Radu Manolescu, cu o teză referitoare la relațiile dintre habsburgi și otomani în secolul al XVI-lea. În 1994, a obținut o primă bursă doctorală ÖAD (la Ost- und Süd-Ost Europa Institut din Viena), care i-a permis accesul la o amplă bază documentară fructificată, apoi, în teza de doctorat. Stagiile de documentare din anii ’90, la Academia de Științe din Austria, Academia Maghiară sau Sud-Öst Europa Institut din München au furnizat Ilenei Căzan liniile directoare ale unor ample cercetări substanțiale referitoare la interesele habsburgilor în spațiul Europei de Sud-Est. În 1997, și-a susținut teza de doctorat, iar din 1998 a devenit unul dintre colaboratorii constanți ai Academiei de Științe din Austria (Comisia Istorică), în 2003, fiind numită secretar al Comisiei româno-austriece de istorie.

Așadar, tema de interes major a fost diplomația habsburgilor în secolele XV-XVIII în conexiune cu marele rival al acestora, Imperiul Otoman. Obiectivele urmărite aici au fost cel puțin două: pe de o parte, ele au pus în discuție alteritatea, Ileana Căzan fiind preocupată în mod constant să înțeleagă și să explice resorturile care au angrenat deseori decizii politice diverse prin prisma imaginii „celuilalt”, ca parte a imaginarului medieval (habsburgi, otomani, români, unguri). Pe de altă parte, un alt obiectiv major a fost cel de a releva noi informații și interpretări asupra istoriei spațiului românesc din perioada premodernă și modernă ca rezultat al contactelor și rivalităților dintre cele două mari puteri imperiale. Diplomația habsburgică a însemnat, de fapt, un concept-umbrelă prin care istoricul a abordat perspective istoriografice diverse, care au variat de la studii de sinteză despre fenomene ample precum războiul, pacea, propaganda și comerțul, la cele de detaliu, care au reconstituit istoria prin figuri reprezentative de lideri politici, diplomați, militari, cartografi etc.

Documentările realizate în bibliotecile austriece, germane și maghiare au stat la baza cărților publicate la începutul anilor 2000, dintre care amintim Habsburgi și otomani la linia Dunării. Tratate și negocieri de pace (1526-1576) sau Interese austriece la Dunărea de Jos (1526-1791). Strategie, comerț și cartografie. Lucrările sale analizează istoria spațiului românesc în secolele XVI-XVIII, ca zonă de contact între civilizația occidentală și Imperiul Otoman, cu accent pe lupta pentru hegemonia Europei Central-Răsăritene și de Sud-Est. Cunoașterea documentelor medievale, mai ales ale celor emise de cancelaria imperială habsburgică, i-au îndreptat interesul în mod firesc și către relatările călătorilor străini despre lumea românească, în epoca premodernă, văzută ca o lume exotică, la pragul trecerii dinspre tradiția balcanică-orientală spre modernitatea de tip occidental (1774-1829). Ileana Căzan a fost unul dintre editorii colecției Călători străini despre țările române în secolul al XIX-lea, fiind implicată și în editarea primelor două volume Supliment ale seriei vechi, ale aceleiași prestigioase colecții de documente.

Nu mai puțin important este în acest context domeniul heraldicii, căruia Ileana Căzan i-a consacrat o atenție aparte, prin ample studii, precum Imaginar și simbol în heraldica medievală (1996) sau Heraldica et Historia (2002). Contribuțiile sale la istoria heraldicii, precum și implicarea directă și activă în heraldica teritorială din România au dus, în 1997, la cooptarea sa ca secretar al Comisiei Naționale de Heraldică, Genealogie și Sigilografie a Academiei Române, din 2020 devenind președintele acestei prestigioase instituții. Totodată, este membru al Institutului de Genealogie și Heraldică  „Sever Zotta” (Iași) și al Societății de Heraldică și Genealogie „Paul Gore” (Chișinău). Ileana Căzan a publicat peste 100 de articole în reviste academice și universitare din țară și străinătate și este autor, coordonator sau coautor al unor numeroase monografii și volume de studii.

Dovadă a recunoașterii rezultatelor obținute de-a lungul carierei științifice sunt premiile și distincțiile cu care istoricul Ileana Căzan a fost onorată: Premiul „A.D. Xenopol” al Academiei Române pentru lucrarea Habsburgi și otomani la linia Dunării. Tratate și negocieri de pace (1526-1576) (2000); Ordinul „Meritul Cultural”, în grad de Cavaler, conferit de Președintele României (2004); Crucea „Meritul Heraldic”, conferit de Comisia Națională de Heraldică de pe lângă Președintele Republicii Moldova (2021); „Ambasador emerit al spiritualității românești”, distincție conferită de Fundația Eco-Europa (2022); „Diploma de Excelență” conferită de Primăria Muncipiului Iași (2023).

Istoricul Ileana Căzan a fost și un creator de instituții. Din această perspectivă, merită amintită contribuția majoră pe care a avut-o la înființarea Școlii Doctorale a Academiei Române (actualmente SCOSAAR), cu care încă mai colaborează. De asemenea, mai mult de un deceniu, Ileana Căzan a fost director-adjunct al Institutului de Istorie „Nicolae Iorga” și a avut meritul că a asigurat coeziune instituțională și a construit punți generaționale care au dat substanță și sens funcționării acestuia. Și, cum puține lucruri sunt întâmplătoare în viață, diplomația nu a fost doar un concept care a definit interesele de cercetare ale istoricului, ci a oglindit și o trăsătură fundamentală a personalității Ilenei Căzan: toți cei care au cunoscut-o vreodată în împrejurări mai mult sau mai puțin obișnuite au putut constata cum personifică în mod real calități precum cele de mediere, persuasiune și eleganță, cu scopul de a găsi soluții la probleme care celorlalți li se păreau a fi complicate.

Sub acest semn al altruismului s-au împletit trei direcții: a cercetării istorice, pedagogiei și managementului instituțional. Avem convingerea că toți cei care ne-am reunit contribuțiile în paginile acestui volum (dar și cei care ar fi vrut dar, din diferite motive, nu au reușit să ni se alăture) ne-am legat măcar prin unul din aceste fire de sărbătorita de azi.

Mioara ANTON, Georgiana ȚĂRANU