Ipocrizia disperării. Fotbalul n-a fost creat de Diavol

Volumul reproduce edițiile din 1972

Cu sau fără voia filozofiilor, adevărul este indiscutabil: de câteva ori pe săptămână stadioanele lumii sunt luate cu asalt. Stadioanele, ringurile de box, pistele de atletism concentrează în jurul lor pasiuni, orgolii, speranțe, drame și chiar dispute de idei. Sportivii de prim rang sunt înconjurați de glorie, adorație și publicitate, rivalizând în această privință cu vedetele de cinema și cântăreții de muzică ușoară. Pelé e socotit sacru și decretat „bun național al Braziliei”, pumnii nu știu cărui boxer sunt comparați cu pumnii lui Dumnezeu. Milioanele de oameni de pe toate meridianele lumii participă într-un fel sau altul la miracolul sportului.

Pe unii prezența masivă a oamenilor pe terenurile de sport îi îngrijorează, ei văd în adorarea lui Pelé și în bucuria unei lovituri bine calculate o neglijare a spiritului, ei amintesc, evident cu ironie, că pe lumea asta mai există și Platon și Bach. Desigur, a trai toată viața admirând picioarele lui Pelé e dovadă de mizerie spirituală, pasiunea sportivă își pierde astfel sensul ei pur și devine o manie stupidă și inutilă ca oricare altă manie. Cunosc indivizi în viața cărora fotbalul ține loc de orice, până și absolutul îl caută în picioarele lui Dumitriu, semn sigur că sportul nu e înțeles în sensul lui nobil și exact. Cunosc indivizi cu adevărat bolnavi de patimi sportive, eliberați în mod ridicol de toate dilemele spiritului și ale culturii.

Dar și superioritatea cu care unii privesc afluența de pe stadioane e la fel de vulnerabilă, o eroare ceva mai fină și mai intelectuală. Glasurile care îl invocă pe Platon au desigur avantajul prestigiului vechimii și culturii, dar nu schimbă esența lucrurilor. A privi cu un zâmbet ironic și cult afluența oamenilor pe stadioane înseamnă a nu înțelege nevoia lor de echilibru, frumusețe și putere. Cunosc oameni care îl admiră și pe Pelé și pe Camil Petrescu, ei văd și în unul și în altul o expresie a frumuseții lumii.

De fapt, oricât ar părea de paradoxal, afluența oamenilor pe stadioane vine în primul rând dintr-o nevoie spirituală de comunicare. Stadioanele dau indivizilor posibilitatea de a comunica între ei, de a-și expune ultimele păreri despre viață. Orice luptă sportivă rezumă într-un fel destinul omului, nevoia omului de frumusețe, putere și loialitate, capacitatea omului de a ieși învingător în fața vicisitudinilor. De aici admirația nemărginită pentru ceea ce se numește „lupta sportivă”, echivalentă cu demnitatea și frumusețea, cu existența bărbătească. Sportul a adus astfel pe căile lui anevoioase și particulare o contribuție la tezaurul moral al umanității, blestemând impostura și lașitatea, lipsa de forță, automulțumirea. În atletism valoarea concurenților este perfect măsurată, nu există posibilitatea nici unei erori, nimeni, sub nici un motiv, nu poate fi ajutat să alerge mai repede decât îl țin picioarele; spectatorul probelor de atletism are și sentimentul moral că în aceste întreceri pure impostura nu este posibilă și mediocritatea nu poate primi niciun ajutor de nicăieri. Câțiva scriitori de prim rang au văzut în tipul sportivului o morală bărbătească a vieții, au descoperit în el capacitatea de a lupta până la ultima suflare, puterea de a înțelege destinul și de a-l învinge. Marilyn Monroe, într-o scrisoare adresata unei prietene, mărturisea, și mărturisirea ei nu-i lipsită de un anume tâlc, că de la primul ei soț, un sportiv de renume, a învățat loialitatea și franchețea.

Orice s-ar spune, miracolul sportului face parte din miracolul lumii.