Iubirea la Sfântul Augustin

Ediție și eseu interpretativ de Joanna Vecchiarelli Scott și Judith Chelius Stark

Iubirea la Sfântul Augustin este teza de doctorat scrisă de Hannah Arendt în 1929 sub îndrumarea lui Karl Jaspers. Folosindu-se de o hermeneutică cu influență heideggeriană, ea își propune să evidențieze și să lămurească ideile despre iubire sădite în adâncul operei lui Augustin. Astfel, autoarea discută trei teme majore: iubirea înțeleasă ca dorință, iubirea aproapelui și iubirea din relația dintre om și creator, scoțând astfel la iveală toată bogăția și complexitatea teologiei și filozofiei lui Augustin, un gânditor aflat în echilibru între două lumi, cea greacă și cea creștină. Dragostea, dorința, singurătatea, fericirea, bucuria, caritatea, lăcomia, credința, viața, moartea, frica, iubirea de aproapele și iubirea de Dumnezeu sunt doar câteva dintre conceptele discutate în lumina gândirii augustiniene și în vederea explicării scopului ultim al ființei umane: fericirea.

„O revelație ce ne obligă să reconsiderăm interpretarea tradițională a operei lui Arendt.“ — Kirkus Reviews

„Cartea este o reușită admirabilă, indiferent dacă suntem interesați de gândirea lui Arendt, de teologia lui Augustin sau de fenomenul modernității.“ — Journal of Religion

„Teza lui Arendt este un text fascinant și important. Recomand această carte celor interesați de istoria intelectuală în general și de gândirea lui Arendt în particular.“ — JEFFREY C. ISAAC

„Răul de care frica ne face să ne ferim e orice ne amenință fericirea, fericire care constă în a poseda binele. Câtă vreme dorim lucruri lumești, ne aflăm permanent sub această amenințare, iar frica de a pierde corespunde întotdeauna dorinței de a avea. Bunurile lumești apar și pier independent de om, care e înlăn?uit de ele prin dorința sa. Permanent legați, prin dorință și frică, de un viitor plin de incertitudini, văduvim fiece clipă din prezent de liniștea sa, de semnificația sa intrinsecă, de care nu suntem în stare să ne bucurăm. Și astfel viitorul năruie prezentul.“ — HANNAH ARENDT

HANNAH ARENDT s-a născut la Hanovra în 14 octombrie 1906. În 1924 s-a înscris la Universitatea din Marburg pentru a studia teologia, dar a sfârşit prin a-şi lua doctoratul în filozofie la Heidelberg (1929), după ce studiase cu Heidegger, Husserl şi Jaspers. A fost arestată de Gestapo în 1933, a reuşit să scape şi s-a refugiat în Franţa. În 1941 a ajuns în SUA, unde iniţial a scris pentru ziarul de limbă germană Aufbau şi a lucrat la Editura Schocken Books, ocupând în acelaşi timp poziţii-cheie în diverse organizaţii evreieşti. A fost una dintre figurile marcante ale gândirii socio-politice contemporane, abordând în lucrările sale cele două mari şi dificile teme ale epocii postbelice: totalitarismul şi antisemitismul. În 1951 a apărut monumentala monografie The Origins of Totalitarianism, în care analiza mecanismelor ce au făcut posibilă instaurarea unor regimuri totalitare, fasciste sau comuniste, este completată de evidenţierea structurilor care le asigură menţinerea, precum şi a consecinţelor antiumane pe care le generează. În 1962 a participat la Ierusalim, ca ziarist trimis de revista The New Yorker, la procesul lui Adolf Eichmann, experienţă descrisă în cartea Eichmann in Jerusalem (Eichmann la Ierusalim, trad. rom. Humanitas, 2008), în care formulează celebra teză a „banalităţii răului“. În anii '60 şi '70 a ţinut cursuri la mai multe universităţi (Berkeley, Princeton, Chicago) şi la New School for Social Research (New York). A scris pentru numeroase ziare şi reviste, între care Review of Politics, Journal of Politics, The New Yorker, Social Research. A murit la New York în 1975. La Editura Humanitas au mai apărut Scrisori. 1925- (corespondenţa cu Martin Heidegger, 2007) şi Făgăduinţa politicii (2010).