Lotte la Weimar

Punand in centrul romanului figura lui Goethe, Thomas Mann reflecteaza asupra raportului dintre viata si arta, care l-a preocupat dintotdeauna, si contureaza portretul unei epoci intregi. Traducerea consacrata a lui Alexandru Philippide ii da cititorului roman sansa de a se bucura pe deplin de rafinamentul stilistic, umorul delicat si finetea creionarii psihologice care disting scriitura lui Thomas Mann.

In septembrie 1816, o trasura opreste in fata hotelului Elefantul din Weimar. Din ea coboara o doamna respectabila, insotita de fiica si de camerista. Foarte curand, chelnerul venit in intampinare face o descoperire care trezeste la viata oraselul cufundat in acalmie: distinsa doamna, semnand in registrul hotelului sub numele de Charlotte Kestner, este insasi Lotte, tanara pe care marele Goethe, ilustrul locuitor al Weimarului, a imortalizat-o cu patruzeci si doi de ani in urma in romanul sau Suferintele tanarului Werther. Pe atunci, poetul isi sublimase dragostea neimplinita pentru Lotte in romanul epistolar care avea sa faca senzatie in intreaga Europa. Vestea sosirii doamnei Kestner se raspandeste cu iuteala fulgerului. Toti vor s-o vada, s-o cunoasca: dr. Riemer, secretarul lui Goethe; Adele Schopenhauer, sora celebrului filozof; August von Goethe, fiul poetului. Numai Goethe insusi intarzie sa se arate, insa toate discutiile conduc catre el…

Spre sfarsitul anului 1936, Thomas Mann a inceput sa scrie la „o povestire, plasata la Weimar in 1816, in care imi permit deliciul fantezist de a-l readuce la viata pe Goethe“. Proza scurta pe care o avea in minte autorul s-a transformat in romanul Lotte la Weimar, publicat in 1939. Mai intai, il cunoastem pe Goethe doar din relatarile subiective ale personajelor din anturajul sau, care o intalnesc pe Lotte, modelul de altadata pentru eroina dinSuferintele tanarului Werther, sosita la Weimar pentru a-l revedea pe poet. Apoi, pe neasteptate, plonjam in lumea launtrica a batranului Goethe. Folosind tehnica monologului interior intr-o maniera care aduce aminte de James Joyce, Thomas Mann intra in „fluxul constiintei“ acestuia: amintiri si planuri de viitor se combina cu ganduri despre viata si arta, despre evenimentele epocii si climatul politic. In fata cititorului se intrupeaza un Goethe ambivalent, proteic, cum nu poate sa-l infatiseze nici o biografie. Imaginea mitica a patriarhului care starneste in randul contemporanilor deopotriva adulatie si respingere este juxtapusa cu existenta simpla a lui Lotte, care a inteles sa-si cladeasca o viata de familie dincolo de cultul literar iscat in jurul numelui sau.