Lumină și piatră

„Volumul de nuvele psihologice Lumină și Piatră a lui Banu Rădulescu nu se lasă ușor din mână. Trecut prin experiențe care de care mai traumatizante în timpul vieții personale, autorul își construiește șapte nuvele de gânduri așternute pe hârtie și o a opta, care cuprinde și dialoguri. În primele șapte autorul deapănă în scris ideile ca într-un film, ca ața de pe mosor. El vrea să ne convingă – și reușește – că viața este dură, cu destule complicații – că ideea de happy-end nu este literă de lege pentru un nuvelist, că trebuie să vedem lucrurile așa cum sunt în realitatea crudă, că nu întotdeauna binele învinge.” (Prof. dr. Nicolae Constantinescu)

Pe laviță, în casa asta străină. Mai puțin totuși străină decât tot ceea ce exista în jur, fiindcă îl adăpostea, și acum regreta că nu intrase în casă mai devreme, pe lumină, să fi văzut casa la lumina zilei, adică la lumina apusului, și nu la lumina derizorie a unui băț de chibrit. Ar fi dat poate de o carte, ar fi ales una din raftul acela de cărți aflat lângă dulapul cu fotografia înrămată, și s-ar fi întins pe pat, având grijă să nu murdărească velința cu cizmele, și cartea l-ar fi ajutat să stea de vorbă cu cineva, uitând de zgomotele de-afară, ale râului și ale ploii. Poate c-ar fi putut să facă acest lucru și acum, să ia lumânarea și să treacă dincolo, în camera lor, sau în cea a bătrânilor și a copiilor, dar oboseala îl lipea de laviță, și își zicea că da, asta-i mai rămâne de făcut până mâine în zori, să se întindă pe unul din paturi și să doarmă, numai că încă puțin, să se-adune de pe-afară propria-i umbră continua să se agite pe undeva pe-afară și trebuia s-o readucă înăuntru. O umbră care nu mai era mută, hărțuită de ape le hărțuia la rându-i, ieșea dar nu mai revenea atât de repede, întârzia pe-afară, și era din ce în ce mai dificilă întoarcerea, mișcarea ei greoaie, fluctuând din ce în ce mai lent, împotmolită, până când înțepeni. (BANU RĂDULESCU)