Negustorul de pipe

“Deschizi larg fereastra; vrei aer, mult aer, care să-ți invadeze și ultima celulă din corp. Respiri: aerul sărat al mării, aroma cafelei proaspăt râșnită și care așteaptă să fie împreunată cu apa clocotindă, mirosul pătrunzător al nopții trecute…. Și-ți cauți pipa; găsești întâi cutia cu tutun pe al cărei capac începi să bați încet ritmul serii de dinainte de noaptea trecută. Te așezi comod în fotoliul așezat strategic în bătaia soarelui dimineții și te întrebi pe unde-ți vor mai zburda astăzi gândurile.
Acum (abia acum) deschideți Negustorul de pipe. Sunteți pregătiți să intrați într-o altă lume: cea în care visele capătă culoare, miros de tutun proaspăt rulat și aromă de cafea băută în neștire. Și dacă ne-om întâlni la capăt de drum, ei bine, nu va fi o pură întâmplare.”
(Nona Rapotan)

“Densă, ataşantă, intensă, având ceva din zugrăveala onirică a romanticilor, dar şi din melancolia supurândă a esticilor precum Hrabal, proza lui Paul Gabor reuşeşte să bucure şi să provoace în acelaşi timp. Plasându-se în zona în care tandreţea nu se desparte de cruzime, ramificându-se fractalic, ludic, ţesându-se din proliferante plase care te prind iremediabil, reuşeşte să nu obosească nici prin mizerabilismul dezabuzării, nici prin excesul unui stil prea căutat. Din toate aceste motive, dar şi din altele, apariţia cărţii lui Paul Gabor reprezintă un eveniment literar convingător şi remarcabil.”
(Doru Căstăian)

“Înainte s-ajungă acasă, zmeul aruncă buzduganul. Așa spune povestea. Numai că aici buzduganul e însăși povestea. Și, ce să vezi?, înăuntrul lui sunt alte povești. Paul Gabor scrie netsúckeuri, bijuteriile alea japoneze care sfârșesc șnurul chimonoului, șnurul care leagă lung, care acoperă. Dar avem o problemă: Paul dezleagă, Paul descoperă, Paul pune o mistrie de aromă în hârdăul cu aer, amestecă bine, face focul, pune tuciul pe pirostrii, afară, pe nisipul ud de val, incantează șamanic, mai amestecă nițel, gustă, îmi dă și mie, cum să nu-mi dea?, eu sunt cititorul lui, și-apoi toarnă în forme piatra poveștii. În forme mici, de piatră și ele, numai piatra naște piatră, o naște natural, ce-ți pasă ție, gustătorule, de travaliul pietrei?, răsuflă, răsufli, se odihnește, te odihnește, veghează, te veghează. Și-odată ce-ai intrat pe ușa primei povești, intri în palatul narativ, cu arcade și arabescuri, cu vitralii și volute, cu aerul lui care cântărește cât suflul omenesc. Plutind, treci din încăpere-n încăpere, nu numeri, aici nu se numără, aici se cântă și când doare, aici se trăiește, hei, nu te speria, doar se trăiește, omul ăsta care scrie îți dă apă și merinde, tu doar bucură-te, viule, cuvintele lui sunt drum de aer, ce, nu știai că știi să umbli pe nepământuri?”
(Ana Barton)

Dans oriental
Aseară mi-a adus un cuib de viespi cu nucă și o pungă cu struguri. Boabele aveau pielița fină și gust de sfârc fierbinte, ațâțat în cercuri lente. M-am întins pe spate, s-a urcat pe mine și m-a hrănit. Zâmbea, își rotea părul lung pe umeri: mi-a plimbat ciorchinii pe frunte, pe piept, a spart câteva boabe între buze și mi-a udat fața cu picăturile dulci, translucide. Se juca cu mine. Mă strivea cu coapsele fără să-i pese. Devenisem șa, mă topisem sub căldura ei și-mi era dor de dune. Străbăteam împreună stepe și înghițeam apusuri, beți, roșii la față. Ea cu privirea pierdută, eu fără simțul măsurii.
Am mușcat din cuib până la ultimul strop de must, am invitat beduini în cameră și am dansat toată noaptea ca nebunii, în jurul hainelor făcute grămadă în mijlocul camerei. Ne-am dezbrăcat cu toții – eu, ea, beduinii, umbrele cămilelor și cadânele care turnau ceai în pahare – și am lăsat apele să curgă de pe noi. S-au făcut râuri, se prelingeau pe sub poduri de piatră în timp ce noi ne pierdusem cumpătul. Viespile ne pișcau de obraji ca să ne trezim la realitate. Un bătrân și-a pus o cămașă lungă pe el și a aprins două lumânări. Două firișoare de fum au început să se ridice. Aveau fețe umane, zâmbeau, vorbeau în șoaptă. Și încercau să se sărute.