Opere XV (Titus Andronicus, Zadarnicele chinuri ale dragostei, Cymbeline)

Ediţie coordonată şi îngrijită de George Volceanov
Vol. 15 : Titus Andronicus / trad. de Horia Gârbea; pref. de Nicoleta Cinpoeş; note de Horia Gârbea şi George Volceanov; Zadarnicele chinuri ale dragostei / trad.de Lucia Verona şi Horia Gârbea; pref. de Andreea Şerban; note de George Volceanov; Cymbeline / trad. de Alexandru M. Călin şi Anca Ignat; pref. de Dana Perce; note de George Volceanov

Titus Andronicus este una dintre puţinele creaţii dramatice shakespeariene care nu au o sursă literară, dramatică sau istorică. Piesa nu dramatizează evenimente din istoria Romei, ci inventează o Romă în care coexistă republica, imperiul şi monarhia, cu instituţiile şi datinile lor specifice cu tot, în care este neclar dacă succesiunea este ereditară sau electivă. După cum arată T. J. B. Spencer, piesa „înglobează toate instituţiile politice pe care le‑a avut Roma vreodată”, fiind, „mai curând, un rezumat al politicii romane”. (Nicoleta Cinpoeș)

La fel ca Furtuna, Zadarnicele chinuri ale dragostei nu are la bază o sursă evidentă, deşi subiectul piesei face aluzie clară la Curtea franceză: regele Henric de Navarra (redenumit Ferdinand în piesă) a avut în suita sa un Mareşal de Biron (devenit în piesă Berowne) şi un Duce de Longueville (transformat în Longaville); ambii au luptat de partea lui în războiul civil francez din anii 1589-1592. Mai mult, Biron era cunoscut în Anglia ca aliat şi consilier al lui Robert Devereux, al doilea conte de Essex, conducând în anul 1591 o armată englezească în sprijinul lui Henric. A existat şi un mareşal de Mayenne, care, însă, catolic fiind, nu făcea parte din anturajul regelui hughenot al Navarrei. Cu toate acestea, William Carroll şi Richard David consemnează ca posibilă sursă de inspiraţie două solii franceze primite de regele Navarrei: cea dintâi, din 1578, a avut-o în primplan pe soţia sa înstrăinată, prinţesa Marguerite de Valois, însoţită de mama sa, iar cea de-a doua, din 1586, doar pe regina Caterina de Medici însăşi. Michael Dobson şi Stanley Wells menţionează şi ei posibilitatea ca Shakespeare să se fi inspirat dintr-o consemnare (astăzi pierdută) a unei singure vizite diplomatice efectuate în 1578 de către cele două doamne, având ca miză viitorul provinciei Aquitania, care făcea parte din zestrea prinţesei Marguerite. (…)

Zadarnicele chinuri… rămâne un text memorabil şi prin alte lucruri: este prima piesă cu numele autorului Shakespeare menţionat pe pagina de titlu; are cele mai multe perechi de îndrăgostiţi (Regele şi Prinţesa, Berowne şi Rosaline, Longaville şi Maria, Dumaine şi Katharine; Armado şi Jaquenetta); are pasajul cel mai erotic din toate piesele lui Shakespeare (IV, 1), precum şi cele mai multe secvenţe cantabile, putând fi lesne montată ca musical. (Andreea Șerban)

Trăia odată în Britania cea îndepărtată şi înceţoşată un rege celt pe nume Cunobeline, care s-a ridicat împotriva dominaţiei romane. Din această legendă eroică, Shakespeare păstrează doar câteva elemente de intrigă în Cymbeline, piesa pe care o prezintă londonezilor în 1611. Suficient de intensă pentru a fi fost mult timp considerată o tragedie, ea se înmoaie spre final, ca mai toate creaţiile târzii ale Bardului, păşind dinspre tristeţea Regelui Lear, prin intermediul temei reconcilierii familiale, spre certitudinile Furtunii şi seninătatea Poveştii de iarnă. De aceea, ca şi acestea din urmă, Cymbeline este încadrată mai confortabil în categoria comediilor târzii, a romance-urilor, a feeriilor. Deciziile nesăbuite ale regelui şi relaţia dificilă cu fiica sa amintesc de hybris-ul lui Lear, dar, aici, Shakespeare cârmeşte spre un teritoriu mai puţin tulburător, dându-le personajelor centrale şansa atât la viaţă, cât şi la împăcare şi fericire. S-a spus adesea că motivul pentru care autorul introduce iertarea şi izbăvirea în paradigma lui dramatică este de natură personală: obosit şi îmbătrânit, el îşi pune la cale retragerea în oraşul natal, unde speră – aşa cum, din fericire, s-a şi întâmplat – ca una dintre fiicele neglijate până atunci să-i fie alături în ultimii ani de viaţă. Aşa că, în loc să închipuie frământări extreme, suferinţă şi patos, el alege, pentru ultimele sale producţii scenice, o detensionare treptată a acţiunii, o atmosferă molcomă, o alunecare spre basm mai pronunţată decât în comediile din tinereţe. Cymbeline prezintă foarte clar simptomele pregătirilor autorului pentru ieşirea din viaţa artistică şi publică. (Dana Percec)