Părintele Sofian Boghiu – părtășia în duh a unei moșteniri

Părintele Sofian reuşea să aducă Pustia-Cuvânt în mijlocul Bucureştilor. Nu era un monah adaptat la viaţa Cetăţii, ci unul care ne purta pe noi în Sihăstria cea mai afundă şi mai roditoare. Cuvintele sale de învăţătură aveau o forţă de pătrundere extraordinară, în ciuda glasului destul de stins. O tăcere de rai se aşternea atunci când începea să agrăiască. Numai aşa îi putea fi auzită cuvântarea izvorâtă. Cum se petrece cel mai adesea la marii duhovnici, şi la el blândeţea nesfârşită era însoţită de o fermitate contagioasă a mărturisirii neabătute a dreptei credinţe. În ciuda unei economii deosebite a gesturilor şi, în general, a tuturor manifestărilor sale exterioare, sentimentul că te afli în preajma unui părinte duhovnicesc mult iubitor şi dispus la jertfă pentru tine era pregnant. Era el însuşi un rug aprins, încălzind pe cei din preajmă cu blândă flacără nepârjolitoare. O mărturie vie şi numai prin prezenţă. Existenţa-i era mai mult plutire decât aşezare, părea mereu gata de lină înălţare la cerurile despre care ne spune Apostolul Pavel că le-a văzut.