Patriarhul Miron Cristea. O viata. Un destin

Opera întâiului patriarh al Bisericii Ortodoxe române este și astăzi din ce în ce mai actuală. Volumul conține 502 pagini, autorul fiind președintele reales al secției Proză a Asociației Scriitorilor din București.

Elie Miron Cristea a avut în vedere impunerea țării noastre pe plan spiritual în competiţia cu alte popoare ale Europei şi ale lumii. A stabilit strânse contacte cu biserici ortodoxe surori, grecească, bulgărească, sârbească, rusească ori anglicană sau catolică (poloneză, germană, franceză). Întâiul Stătător al Bisericii Ortodoxe Române s-a străduit din răsputeri să realizeze unitatea şi coeziunea întregului popor, chiar dacă s-a confruntat uneori cu înalţii ierarhi ai Bisericii Greco-Catolice Române din Transilvania şi Banat, ori reprezentanţii altor confesiuni. Nu i-a uitat nici pe românii trăitori în vestul continentului european ori pe pământul american. S-a creat în acest scop Episcopatul românilor de pretutindeni, mai ales al celor din SUA. A înfiinţat noi eparhii, precum cele de la Oradea, Cluj, Sighet, Bălţi sau Hotin. Spiritul naţionalist de care era animat l-a făcut uneori să exagereze, alunecând uşor pe panta antisemitismului şi a xenofobiei, fiind acuzat că simpatizează cu Mişcarea Legionară. Dimpotrivă, noi credem că din devotament faţă de regele Carol al II‑lea, Miron Cristea a asistat pasiv la asasinarea liderilor legionari, în frunte cu Corneliu Zelea Codreanu.

Opera întâiului patriarh al Bisericii Ortodoxe Române este şi astăzi din ce în ce mai actuală. În diverse discursuri, inclusiv în Senat, Miron Cristea s-a pronunţat pentru reformarea bisericii pe care o conducea. A susţinut întotdeauna pe preoţii ortodocşi, cerând nu de puţine ori sprijin din partea statului. (…) S-a încadrat în vasta operă de consolidare a României Mari, preocupându-se de integrarea noilor provincii cu deosebire a Transilvaniei şi Banatului în cadrul statului naţional unitar român. A fost apropiat din punct de vedere politic de Partidul Naţional Liberal, personal de preşedintele său Ion I.C. Brătianu, cu care a stabilit strânse relaţii încă din primii ani ai secolului al XX-lea. Miron Cristea a îndeplinit el însuşi înalte funcţii politice ca regent (1927‒1930) şi prim-ministru (1938‒1939).

Considerăm că a acceptat prea uşor funcţia de preşedinte al Consiliului de Miniştri, comiţând astfel o importantă eroare şi nu şi-a dat seama că face practic jocul regelui Carol al II-lea, susţinând regimul său dictatorial.

Elie Miron Cristea a fost, prin urmare, o personalitate complexă, pe alocuri contradictorie, pe care am încercat să o creionăm cu luminile şi umbrele ei în paginile lucrării de faţă.

Contantin Stan