Poveşti din Cartierul Primăverii

Poveşti despre faţa domestică, umană şi blândă a puterii. Descendenţi ai membrilor de prim rang ai nomenclaturii comuniste îşi retrăiesc momente ale copilăriei sau tinereţii, în preajma unor figuri pe care omul de rând nu le cunoaşte decât din portretele etalate la marile manifestaţii oficiale, sau din tribunele congreselor, sau din manualele de istorie recentă. Ele se numesc Gheorghiu-Dej, Ana Pauker, Pantelimon Bodnarenko, Paul Niculescu-Mizil. Văzuţi de aproape aceşti oameni sunt nişte taţi, unchi, mătuşi şi bunici ca toţi taţii, unchii, mătuşile şi bunicile. Cu atât mai tulburător efectul asupra celui care le-a citit discursurile condamnând fără milă "duşmanul de clasă",sau chiar a suferit consecinţele acestui discurs.

Înţelegerea comunismului ca regim în care crima se legitimează ideologic, iese confirmată din această lectură uimitoare şi utilă în cel mai înalt grad.

Proiectul Cartierului Primăverii s-a datorat Uzinei de Gaze şi Electricitate ca spaţiu destinat funcţionarilor săi. În vremea războiului, aici şi-au închiriat comuniştii ilegalişti mai multe case conspirative. După cucerirea puterii, Cartierul Primăverii a devenit sediul demnitarilor comunişti. Aflate în proprietatea Gospodăriei de Partid, antrepriză creată după model sovietic pentru satisfacerea tuturor trebuinţelor materiale ale „celor mai iubiţi fii ai poporului“, casele cu toate dotările corespunzătoare le erau repartizate deţinătorilor de funcţii în nomenclatura de partid. Locatarii din Cartierul Primăverii şi-au rânduit viaţa de familie, relaţiile şi trebuinţele după exemplul înaintaşilor de la Kremlin.

Pentru locatarii din Cartierul Primăverii toate au fost „speciale“: raţiile de alimente, policlinicile, spitalul, şcolile, paznicii, croitorii, magazinele, staţiunile de iarnă şi vară… Speciale sunt şi poveştile lor despre feţele nevăzute ale puterii.