Pușca de vânătoare

O proză poetică devenită clasică, de o intensitate emoțională extremă, în care însingurarea orientală nu poate fi atinsă nici de iubire și nici de moarte. Publicată în 1949, nuvela Pușca de vânătoare își păstrează intactă forța de seducție, în 2023 fiind adaptată pentru scenă de Serge Lamothe, avându-i ca protagoniști pe Miki Nakatani și Mihail Barîșnikov, într-un spectacol semnat de François Girard.

Este oare cu putință ca o pușcă de vânătoare dintr-un poem apărut într-o revistă cinegetică să lege patru destine? Poate să ucidă o pușcă pe trăgaciul căreia nu apasă nimeni? De ce moare altcineva decât femeia luată în cătarea armei? Cine e vânatul și cine vânătorul? Cum poate fi apărată cu pușca o amintire? Ce se întâmplă când un jurnal nu este aruncat în foc? Dar atunci când scrisorile rănesc mai tare decât gloanțele? Cititorul nu trebuie să îmbrace un chimono ca să poată răspunde la toate aceste întrebări. E suficient să-și lase deoparte ochelarii de european și să pătrundă liniștit în această nespus de frumoasă lume a sugestiilor.

„O scriere delicată ca o petală de cireș, o operă fantomatică ce alunecă deasupra aparențelor lucrurilor pentru a le pătrunde mai bine misterul.“ — Lire

„​Nuvela Pușca de vânătoare are o încărcătură elegiacă, o rezonanță cehoviană emoționantă.“ — The Spectator

„În întreaga sa operă și cu precădere în Pușca de vânătoare, tema singurătății și a izolării conduce la fuziunea dintre narațiune și poem, tehnică prin care Inoue și-a asigurat un loc proeminent printre scriitorii japonezi de după cel de-Al Doilea Război Mondial.“ — Sanford Goldstein

YASUSHI INOUE (1907–1991) s-a născut la Asahikawa, în Hokkaidō. A absolvit în 1936 Universitatea Imperială din Kyōto (estetică şi filozofie), cu o teză despre Paul Valéry. Până la sfârşitul războiului a publicat mai mult poezie, deşi a obţinut şi un premiu pentru roman (Premiul Chiba Takeo, în 1936). S-a impus însă ca prozator abia la vârsta de patruzeci şi doi de ani, cu nuvelele Lupta de tauri (Tōgyū) şi Puşca de vânătoare (Ryōjū; Humanitas Fiction, 2013, 2024), pentru cea dintâi primind, în anul 1949, Premiul Akutagawa. Vasta sa operă cuprinde peste patruzeci de romane, peste optzeci de nuvele, un mare număr de proze scurte, mai multe volume de poezii, zece volume de eseuri şi însemnări, jurnale de călătorie, volume de estetică şi critică literară, scrieri diverse. Pasionat de istoria Japoniei şi a Asiei (în special a Chinei), a călătorit mult în tot acest spaţiu, iar viziunea sa asupra evenimentelor trecute se reflectă în majoritatea operelor lui, un excelent exemplu pentru modul în care cultura japoneză percepe timpul. Douăzeci şi opt dintre prozele sale au fost ecranizate (printre regizori: Kumai Kei şi Inagaki Hiroshi), iar cinci au stat la baza unor seriale de televiziune. În 1964 a fost ales membru al Nihon Geijutsuin (Academia Japoneză de Arte), iar în 1976 a primit Bunka kunshō (Ordinul Meritul Cultural), cea mai înaltă distincţie culturală japoneză. A mai primit Marele Premiu pentru Literatură al Japoniei (în 1982), Premiul Asahi (în 1985, pentru întreaga activitate literară), iar în 1986 a devenit Doctor Honoris Causa al Universităţii Beijing. Din opera sa au fost traduse şi publicate până acum în limba română nuvelele Puşca de vânătoare (Ryōjū; Humanitas Fiction, 2103) şi Dragostea, şi moartea, şi valurile (Shi to koi to nami to; Humanitas, 2008), romanele Lupul albastru (Aoki ookami; Humanitas, 1999), Maestrul de ceai (Honkakubō ibun; Humanitas, 2007, Humanitas Fiction, 2014), Nobila doamnă din Yodo (Yodo-dono nikki; Humanitas Fiction, 2016), Favorita (Yōkihi den; Humanitas Fiction, 2017) precum şi volumul de povestiri Cupa de cleştar (Humanitas Fiction, 2010).